Astăzi, este ziua Statului Major al Apărării şi al Cercetaşilor Militari, două componente esenţiale şi indispensabile ale Armatei Ţării. În prezența ministrului apărării naționale, Mihai Fifor, şi a şefului Statului Major al Apărării, generalul Nicolae Ciucă, personalul Statului Major al Apărării a sărbătorit 159 de ani de la înființare. Activitatea a debutat cu o expoziție de carte, urmată de o ceremonie militară de depuneri de coroane, jerbe și buchete de flori la Monumentul Eroilor din incinta Ministerului Apărării Naționale, adunare solemnă, prezentarea documentarului istoric despre Marele Cartier General al Armatei Române în Războiul de Întregire (1916-1919) și proiectarea filmului „Amintirea Maresalului Constantin Prezan”, în Aula Alexandru Ioan Cuza.

Forţele armate ale unui stat apără independenţa, suveranitatea şi integritatea sa teritorială, reprezintă garanţia existenţei şi a viitorului său. Istoria forţelor armate române demonstrează importanţa şi rolul acestora. Constituirea unei armate naţionale a precedat chiar realizarea statului, a făcut posibilă obţinerea recunoaşterii ţării, apoi a independenţei sale, a fost garantul securităţii naţionale şi a permis extinderea fruntariilor sale pentru întregirea naţiunii române în interiorul spaţiului propriei identităţi. Rolul Statului Major General/ al Apărării este esenţial pentru conducerea forţelor armate, pentru planificarea apărării României şi pentru participarea la apărarea colectivă. Statul Major al Apărării este organismul superior de concepţie şi comandă al Armatei Române, care are un rol esenţial în pregătirea armatei şi a naţiunii române pentru apărare.

Contextul regional din perioada imediat următoare Războiului Crimeei, din 1853-1856, a fost favorabil statelor române. Ocupate iniţial în 1853, după ce în 1812 Rusia ocupase Basarabia, principatele române au fost salvate de coaliţia occidentală realizată de Împăratul Napoleon al III-lea pentru a susţine, de această dată, Imperiul Otoman în faţa expansiunii Imperiului Ţarist. Tratatul de pace de la Paris (1856) a desfiinţat protectoratul Rusiei asupra Principatelor Dunărene şi le-a trecut sub garanţia colectivă a celor şapte puteri europene – Imperiul Otoman (putere suzerană), Rusia, Austria, Franţa, Prusia, Marea Britanie şi Sardinia. Principatelor, aflate sub suzeranitate otomană, li se permitea să organizeze miliţii cu o organizare identică, cu menţiunea că Principatele vor putea alcătui, la nevoie, o armată unică, cu un comandant unic, desemnat alternativ.

Alegerea unui singur Domn în cele două Principate, la 5 ianuarie, respectiv 24 ianuarie 1859 a favorizat declanşarea procesului de unificare şi de realizare a unui singur stat românesc.

Înfiinţarea ca entitate distinctă a Corpului de Stat Major General al Principatelor Unite, prin Înaltul Ordin de Zi nr.83 din 12 noiembrie 1859, a reprezentat actul de naştere al forţelor armate române, deoarece principala sa menire era aceea de a crea o structură militară unică de concepţie şi de organizare pe întreaga armată. Înfiinţarea Ministerelor de Război de la Iaşi şi Bucureşti, ca „cea mai mare autoritate în ramura ostăşească după şeful statului”, a fost urmată de hotărârea ca administraţia şi intendenţa celor două armate să se întrunească într-o singură administraţie, pusă sub ordinele ministrului de Război de la Bucureşti.

Odată cu recunoaşterea independenţei Principatelor după Pacea de la San Stefano din 19 februarie 1878, reconfirmată prin Congresul de pace de la Berlin de la 1 iulie 1878, rolul armatei a devenit mai important, întrucât independenţa şi suveranitatea statului trebuiau apărate. Primirea Dobrogei a însemnat şi extinderea misiunilor, de la cele privind apărarea uscatului, cu apărarea litoralului şi a porturilor la Marea Neagră.

Războaiele mondiale au fost examene grele pentru ofiţerii de stat major, iar erori de planificare şi conducere a unor operaţii, cumulate cu înzestrarea deficitară şi instrucţia superficială au cauzat pierderi grele. Sfârşitul Primului Război Mondial a adus o nouă conjunctură favorabilă naţiunii române, care a reuşit unificarea tuturor regiunilor locuite de români. O nouă provocare a apărut, aceea de a apăra statul unitar şi a întregului său teritoriu. O misiune deosebit de grea, în contextul în care economia nu avea suficientă forţă de susţinere, iar educaţia slabă, mentalităţile învechite, corupţia şi superficialitatea au fost principalele vulnerabilităţi.

Aşa se face că Diktatul de la Viena ne-a surprins nepregătiţi pentru o ripostă armată. Coalizarea cu Germania împotriva sovieticilor, ca urmare a reocupării Basarabiei a fost soluţia politică cu care România a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial, la care Marele Stat Major a contribuit substanţial. Concepţia iniţială a operaţiei, care trebuia să se încheie pe aliniamentul Nistrului, a fost schimbată de către aliaţi, iar trupele noastre au fost, de multe ori în linia întâi a luptelor de la Odessa şi Stalingrad.

Insurecţia de la 23 august 1944 a presupus şi schimbarea planurilor, iar acţiunile militare ulterioare au demonstrat că ofiţerii de stat major români aveau capacitatea de a planifica operaţii. Luptele cu armata nazistă au fost deosebit de grele, iar faptul că eliberarea teritoriului românesc ocupat după Diktat la data de 25 octombrie, de ziua regelui, demonstrează că cei care au condus această operaţie au fost ofiţerii români, pentru că ruşii nu ar fi acceptat niciodată să dedice victoria regelui Mihai.

Perioada comunistă a însemnat o nouă reorganizare a Marelui Stat Major, după principii bolşevice, în care rolul partidului unic era decisiv. Schimbarea corpului de ofiţeri s-a făcut cu mari pierderi. Totuşi, după plecarea comisarilor sovietici, la sfârşitul anilor ’50, sentimentul naţional a contribuit la o distanţare faţă de Moscova şi la dezvoltarea conceptului de „Război al întregului popor”. Doctrina apărării naţionale aprobată prin Legea 14 din 1972, exprima faptul că trebuie să ne apărăm singuri, în faţa oricărui inamic. Era o reacţie venită în urma invadării Cehoslovaciei.

Revenirea la democraţie, după 1990, a însemnat şi un nou parcurs pentru forţele armate. Reorientarea către occident a determinat schimbări majore, de la planuri de operaţii, la regulamente, proceduri şi mentalităţi. Decizia privind parteneriatul şi apoi integrarea în NATO a reprezentat un proces de reformă şi de transformare deosebit de complex.

Statul Major General s-a redenumit, de puţin timp, Stat Major al Apărării. Prin structura sa suplă şi eficientă, dispunând de un corp de cadre cu înaltă expertiză şi experienţă în funcţii de comandă şi concepţie, Statul Major al Apărării este pivotul central în domeniile planificării, organizării, operaţionalizării şi conducerii structurii de forţe. Subordonat nemijlocit Ministerului Apărării Naţionale, Statul Major al Apărării se dovedeşte, în prezent, o structură modernă, capabilă să intervină eficient în cadrul sau în afara teritoriului naţional.

La nivelul NATO şi al Uniunii Europene, şeful SMAp este membru al Comitetului Militar al NATO (NATO-MC), respectiv, al Comitetului Militar al UE (EUMC).