ZONE ROŞII - ZONE VERZI


De: 
Mario BALINT
analiza

Evoluţiile recente din sfera europeană au readus în discuţie modelele libertariene de organizare statală, iar exemplele cunoscute deja, au reapărut în recenzii şi articole, în comentariile unor analişti ai fenomenului, futurologi etc. Infomocracy, Asgardia, Lierstad sau Libertania sînt doar cîteva nume pomenite în ultimele zile de cei care se referă la crearea unor state-oraş autonome de economia şi influenţa statelor clasice, naţiuni. Intenţia acestor pionieri este de creare a unor microstate capabile de autoguvernare, chiar şi în contextul în care independenţa lor nu este, în niciun fel, susţinută sau cîştigată de la statul naţional. Sînt, mai degrabă, experimente care aşteaptă involuţia statului naţional sau germeni ai unei alte forme de organizare descentralizată.

Să ne amintim că la 150 de ani de la aniversarea Unităţii Italiei, un sătuc din centru cu doar 550 de locuitori îşi revendica, spre surpriza tututor, propria independenţă. Modelul comunei Filettino era principatul Monte Carlo, adică un ţinut autonom, cu legi şi Constituţie proprii. La Filettino apăruse deja o „monedă" proprie, numită „Fiorito", precum şi o bancnotă, ambele în „valoare" de 20 de euro. În susţinerea „desprinderii" de restul Italiei, edilii locali invocau mai multe argumente. Pretenţiile primarului ­Luca Sellari erau ca o mănuşă turnată liderului Ligii Nordului, Umberto Bossi, care a relansat recent ipoteza înfiinţării statului Padania, întins în nordul bogat şi intens industrializat al Italiei. Nici ­Sicilia, care visează la rîndul său la propria autonomie, nu ar spune „nu" unei astfel de reîmpărţiri teritoriale, supranumită „Italia Mediteraneană". În Germania, unele landuri "cîrcotesc" deschis faţă de europenismul Germaniei, Belgia nu se simte foarte bine, în Spania "autonomiile" doresc mai multă autonomie. Principatul Sealand rămîne poate cel mai cunoscut exemplu de microstat. Este o platformă maritimă abandonată, situată în afara apelor teritoriale britanice. În 1965, a fost „cucerită” de un cetăţean care s-a declarat prinţ, de fapt un ofiţer de armată ieşit la pensie. În 1978, principatul s-a apărat de „premier”, care angajase cîţiva mercenari într-o dubioasă lovitură de palat. Ca să ne înţelegem, vorbim de o platformă cu aproximativ 4.000 de metri pătraţi de spaţiu locuibil, cel puţin jumătate însemnînd platformele de aterizare pentru elicoptere. Un alt exemplu de microstat este Christiania, un cartier autoproclamat independent din capitala Danemarcei, Copenhaga. Mai mult un exemplu al mişcării hipiote din anii '70, se consideră o comunitate anarhistă, deci fără lideri aleşi, dar cu reguli stricte în ceea ce priveşte drogurile şi circulaţia autoturismelor.

Criza a aprins gustul autonomiei economice şi în Ungaria sau în Grecia, iar despre România... ce să mai vorbesc! E o blasfemie să discutăm despre autonomie, acum cînd statele naţionale par să fi intrat în zodia falimentului? Eu spun că NU!

În acest moment, România pare o zonă destructurată, cu o societate anomică, dar în curs de reformare, o adevărată ZONĂ ROŞIE, în care haosul şi anarhia sînt anti-productive. De ce s-a ajuns aici? În primul rînd din lipsa unei culturi de securitate din partea cetăţenilor, lucru despre care latru de ani în pustiu, dar care se regăseşte în documentele de aderare la NATO, semnate de România.

Securitatea umană, aşa cum a fost ea dezvoltată de către PNUD în 1994, se referă la PROCESUL COMPLEX DE CONSTRUIRE A UNUI CLIMAT DE SIGURANŢĂ ŞI STABILITATE ÎN CADRUL UNEI COMUNITĂŢI, adică nimic nou şi spectaculos, doar acele lucruri prevăzute de CONSTITUŢIA ROMÂNIEI şi pe care GUVERNUL ESTE OBLIGAT SĂ LE PUNĂ ÎN PRACTICĂ! Potrivit documentelor Programului Naţiunilor Unite pentru DEzvoltare, acest proces are loc în mai multe sectoare: economic, de securitate a persoanei, securitate comunitară şi securitatea expresiei politice, securitate alimentară, securitatea mediului şi securitatea sănătăţii! O astfel de perspectivă reprezintă suma grijilor elementare pe care STATUL este obligat să le aibă, şi să le rezolve, faţă de propriul cetăţean, plătitor de taxe şi impozite şi, deci, finanţator (acţionar) al acelui stat. Fenomenul este cunoscut şi sub numele de DEZVOLTARE UMANĂ DURABILĂ şi reprezintă suma celor şapte sectoare de securitate amintite, ca un instrument fundamental şi minimal de asigurare a SECURITĂŢII NAŢIONALE! Din punct de vedere al gestionării crizelor internaţionale, această abordare este legată de strategia de consolidare a procesului de pace care se construieşte consolidînd cei şapte piloni de securitate pomeniţi anterior. DE asemenea, TOATE mecanismele de prognoză şi analiză a riscurilor de securitate vor lua în discuţie cele şapte elemente! "Sănătatea" celor şapte piloni de securitate (la care eu aş adăuga şi "învăţămîntul", dintr-o perspectivă de consolidare pe termen mai lung a securităţii inteerne!) dau dimensiunea suveranităţii unui stat, SUVERANITATE CARE ESTE O RESPONSABILITATE A STATULUI FAŢĂ DE PROPRIUL CETĂŢEAN! "Statele, spune Luciana Alexandra Ghica în "Gestionarea crizelor şi a conflictelor internaţionale" ( Politica de securitate naţională. Ed. Polirom, 2007, pag. 243), au responsabilitatea de a-şi proteja cetăţenii de catastrofe evitabile. Din acest punct de vedere, populaţia este obiectul principal al protecţiei internaţionale în faţa ameninţărilor de securitate, şi nu statele, acestea din urmă nefiind altceva decît instrumente, ca expresie a voinţei cetăţenilor lor. Atunci cînd statele nu vor sau nu îşi pot proteja cetăţenii, comunitatea internaţională are datoria de a interveni"! Această "responsabilitate" este premisa haosului, pentru că statul impotent va fi obligat să achite nota de plată a ineficienţei sale, deci tot pe spatele propriilor cetăţeni, care se vor revolta împotriva propriului guvern. Acesta este modelul de formare a unei ZONE ROŞII, în care comunitatea internaţională "responsabilă" îşi asumă 3 responsabilităţi: de a preveni, de a reacţiona şi de a reconstrui! Dar, doctrina "responsabilităţii de a proteja" (care poate fi tradusă şi prin "rezolvă problema local pînă nu ajunge la tine acasă") prin cedarea de suveranitate este o consecinţă directă a globalizării.

CE ESTE GLOBALIZAREA?

Am găsit pe Internet cea mai fascinantă definiţie a globalizării: „Întrebare: Care este cea mai adevarată definiţie a globalizării? Răspuns: Moartea prinţesei Diana! Întrebare: Cum aşa ? Răspuns: O prinţesă engleză cu un amant egiptean, are un accident într-un tunel francez, într-o maşină germană cu motor olandez, condusă de un belgian, beat cu wiskey scoţian, urmarită fiind, îndeaproape, de paparazzi italieni pe motociclete japoneze! Prinţesa era tratată de un doctor american cu medicamente braziliene. Şi chestia asta, îţi este trimisă de un român care foloseşte tehnologia lu'Bill Gates, iar tu o citeşti pe o clona de IBM care foloseşte cipuri taiwaneze, cu monitor coreean, asamblate de muncitori din Bangladesh într-o fabrică din Singapore, transportată cu vapoare din India, şi descărcată de sicilieni în porturi, trasportată din nou în camioane conduse de şoferi mexicani şi, în final, vîndută ţie, de evrei! Asta înseamnă globalizare”! Pornind de la acest banc,semnificaţia pozitivă a globalizării este aceea de progres. Schimb de informaţii şi de tehnologie,o economie fără bariere şi fără influenţa politicului, un joc liber al puterilor prezente pe piaţă. Dincolo de înlănţuirea amuzantă, şi deloc improbabilă, gluma ascunde o realitate a secolului nostru: interdependenţa economică şi socială care, însă, modifică din temelii lumea „aşezată” a secolului XX! În întreaga lume, la începutul secolului XXI, au început să se manifeste schimbări profunde ce au afectat viaţa socială, politică, economică şi militară a statelor. În ultimul timp, ideile privind globalizarea sau termenul de „global” au început să fie tot mai des şi larg utilizate, ajungând să se refere la „orice, de la Internet la hamburger” (Susan Strange. The Retreat of the State: The Diffusion of Power in the World Economy, Cambridge University Press, 1996). Într-un interviu acordat ziarului Times (http://www.timesonline.co.uk) din 13 iunie 2004, Noam Chomsky spunea: „Termenul globalizare a fost însuşit de Putere, atribuindu-i sensul de integrare economică, în care primordiale sînt interesele investitorilor şi numai foarte rar ale oamenilor. A treia cale este o variantă a programelor corporaţiilor de integrare economică internaţională, cu o faţă umană. Mişcările populare care au aparut peste tot nu au fost create în opoziţie faţă de acest program; mai degrabă, putem spune ca au adoptat o altă cale. Nu poate sta la baza lor un singur concept, întrucît sînt vizate o mare gamă de probleme umane. Dar toate abordările se bazează pe concepţii similare despre justiţie şi libertate. Prin contrast, mişcările politice dominate de ideologii sînt superficiale şi neinteresante din punct de vedere intelectual, în afară de înţelegerea relaţiei lor cu Puterea centralizată. Comunitatea serviciilor speciale americane, cu colaborarea unor experţi din lumea universitară şi din lumea afacerilor, a produs recent o prognoză pentru următorii 15 ani. Se aşteaptă ca globalizarea (în sensul dat acestui termen de centrele de putere) să fie aprofundată, conducînd la instabilitate financiară şi o mai mare diviziune economică. Instabilitatea financiară presupune o şi mai mică creştere economică decît în ultimii 25 de ani de globalizare, care sînt caracterizaţi prin degradarea indicatorilor macro-economici şi sociali. Diviziunea economică presupune că globalizarea nu se va face în sens tehnic (de exemplu, globalizarea raportului între preţuri şi salarii), ci într-un sens ideologizat (concentrarea bogăţiei şi puterii). SUA vor militariza spaţiul extra-terestru, violînd flagrant tratatele internaţionale, pornind de la ipoteza că va creşte diferenţa dintre săraci şi bogaţi, ceea ce va face necesare noile forme ale forţei militare pentru a asigura interesele comerciale şi de investiţii ale SUA intr-o lume zguduită de dezordinile provocate de săraci”.

Interesante şi concrete explicaţiile date de neo-liberalul american. Şi foarte sigure, în acelaşi timp! Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! Această realitate, şi efectele ei, care frămîntă planeta, preocupă (şi îngrijorează) lumea, este acceptată, şi impusă, ca într-o uriaşă piaţă. În studiul său : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE - vulnerabilităţi şi riscuri , Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU scria că globalizarea nu trebuie privită nici ca pe o unire (uniune de state), nici ca pe o invazie (un nou imperialism), ci ca o acceptare a cuceririi şi dominaţiei economice, financiare, informatice, a expertizei traiului mai bun, mai ieftin, mai uşor. E ceea ce se cheamă impunerea culturii dominante, a brandurilor şi logo-urilor de tip McDonald, Coca-Cola, Carrefour, Cora, Kauffland, IBM, Toyota, Mall etc. într-un război dur numit concurenţă acerbă. « Legea celui puternic devine acquis, oferta şi preţul celui puternic înfrînge răbdarea şi scumpătatea celui slab. Azi, totul se vinde, se negociază, se schimbă. Se cumpără orice: hrană, informaţie, know-how, securitate, mediu ecologic, vizibilitate, loc pe scenă, orientări politice şi politicieni. Deşi nu există, se fac simţite un guvern şi un partid de guvernămînt mondiale. Schengen,UE, ONU, NATO, CEFTA, OPEC, FMI etc. sînt uşi (intrări/ieşiri) ale spaţiului global ». Adică, ce spune autorul studiului este să acceptăm globalizarea ca pe un dat, ca pe un fenomen al naturii, implacabil şi de neoprit.

Pînă la apariţia Guvernului mondial, globalizarea este, deocamdată, financiară, economică şi culturală. Ordinea internaţională este una corporatistă şi nu interstatală. Capitalismul globalist s-a eliberat de politică. Cele 10 forţe care au făcut Pămîntul plat (Thomas L. Friedman Pământul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI, Polirom, 2007 citat de Conf. George Cristian Maior în cursul său „Globalizarea şi antiglobalizare. Proiecţii asupra evoluţiei fenomenului terorist”.) generează în fiecare zi transferuri de suveranitate, în detrimental statului-naţiune şi în profitul organismelor supranaţionale: ONU, NATO, UE, politic vorbind, şi în favoarea pieţelor organizate sau a marilor grupuri industriale, financiare sau comerciale mondializate. Entităţi de orice natură, economică, financiară, culturală, se eliberează de frontierele teritoriale şi de normele juridice naţionale. La fel ca ştiinţa, globalizarea poate fi considerată sau “un dar de la Dumnezeu”, sau “o unealtă a Diavolului”. Depinde din ce parte priveşti! Globalizarea uneşte şi dezbină, apropie şi desparte, omogenizează dar şi diversifică, coagulează, dar şi fărîmiţează, sporeşte bogăţia dar extinde şi aria sărăciei. Analistul Ilie Şerbănescu, reamintea cititorilor în articolul: “Globalizare cu sens unic”, apărut în Revista 22, că “Glo­balizarea accentueaza mereu si mereu discrepantele. 1% dintre cei mai bo­gati oameni din lume detin 40% din averile totale mondiale, in timp ce 50% din populatie acumuleaza doar 1% din averi - este concluzia unui raport al Institutului Mon­dial de Cercetare si Dezvoltare Eco­nomica (WIDER) de la Universitatea Na­tiunilor Unite”.

Xavier Raufer, în volumul „Cele 13 capcane ale haosului mondial” (Ed. Corint, 2004, pp. 27-28) face o trecere în revistă a „locomotivelor” globalizării: „Dintre cele 100 principale puteri economice ale lumii (state şi întreprinderi laolaltă!), 51 nu mai sînt state-naţiuni, ci corporaţii multinaţionale. Printre primele 60 de puteri economice ale lumii (înainte de declanşarea Crizei economice, n.a.) mai găsim: Mitsubishi, Royal Dutch Steel, Itochu, Exxon, Toyota, General Electric, BP. Dintre primele 60 de puteri mondiale, primele 22 sînt state, iar pe cea de-a 23-a poziţie se află General Motors, chiar în faţa Danemarcei, iar pe locul 26 Ford Motors, chiar în faţa Norvegiei! Principalele 200 de grupuri mondiale reprezintă 30% din activitatea economică planetară”. 100 de întreprinderi mondializate impun legea lor economiei globului, scria şi publicaţia „Liberation”, în 28 septembrie 1999. Cifra lor de afaceri colectivă, în 1998, este de 2.100 miliarde de dolari, o dată şi jumătate PIB-ul Franţei. Aceste 100 de grupuri deţin active de 1800 miliarde de dolari în afara ţărilor lor de origine şi au peste 6 milioane de angajaţi în lume. Primele 500 de grupuri mondiale reprezintă 70% din comerţul mondial legal! La rîndul lor, Mario Balint şi Raico Cornea, în cartea „Primul război al mileniului” (op.cit. pp. 229-232), atarg atenţia asupra discrepanţelor generate de globalizare. „80% din întreaga tehnologie planetară este gestionată de 20% din statele şi populaţia planetei. Rata demografică este, în schimb, net în defavoarea statelor bogate. Populaţia ţărilor sărace creşte de 3 ori mai repede şi este tot mai tînără, în timp ce Vestul se împuţinează şi îmbătrîneşte, ceea ce duce la mari dezechilibre pe piaţa muncii şi a asigurărilor sociale. Emigranţilor economici li se alăturau, în anul 2001, potrivit raportului UNHCR, 22,3 milioane de refugiaţi. Tot la începutul anului 2001, penuria alimentară afecta 33 de ţări şi peste 60 de milioane de persoane necesitau „urgenţă alimentară”, potrivit FAO. Acelaşi raport arăta că mai mult de 30% din populaţia globului suferă de malnutriţie. 826 de milioane de persoane subalimantate sînt expuse unei insecurităţi alimentare cronice. Bolile sînt şi ele prezente în tabloul global. Din cauza lipsei de iod (740 de milioane de persoane suferă de carenţe de iod!), peste 16 milioane de oameni suferă de cretinism şi peste 49,5 milioane manifestă felurite carenţe cerebrale. Lipsa fierului şi anemia afectează peste 2 miliarde(!) de persoane, iar 140 de milioane prezintă mari carenţe de vitaminare, în special Vitamina A. Lipsa acesteia duce la afecţiuni oftalmice. Rămas sin­gur şi atotstăpînitor, capitalul a abandonat reţinerile, a aruncat la coş comportamentul de tip "political correctness" şi a dat iama în zonele albe ale expansiunii sale, "înnegrindu-le" cu mare viteză şi fără a privii în jur. Părînd a fi călare pe si­tua­ţia lumii, capitalul internaţional nu se ara­tă dispus să renunţe la profit în favoarea sprijinului social planetar pe care îl lasă în grija organismelor internaţionale şi a statelor-naţiune. Este foarte posibil ca în acest secol, pe fundalul destructurării tot mai accentuate a statului-naţiune, să asistăm la confruntări între bogaţi şi săraci, între corporaţii şi organizaţii non-guvernamentale radicale, sau între statele-naţiune şi proprii cetăţeni. Împotriva săracilor, năpăstuiţi nu doar de soartă, dar şi de globalizare - nu poţi lupta nici cu arme nucleare, nici cu cele mai sofisticate tehnologii, căci săracii n-au, de fapt, ce pierde!

STATUL-NAŢIUNE ÎNTR-O LUME GLOBALĂ

În epoca globalizării, valorile fundamentale ale statului-naţiune, aşa cum îl cunoaştem azi, sînt din ce în ce mai vulnerabile. Xavier Raufer (op.cit. pag. 9) este de părere că globalizarea porneşte de la ideea diminuării importanţei statului-naţiune şi afirmă că « ordinea internaţională nu mai este una exclusiv inter-statală ». Statul-naţiune, în accepţia sa occidentală, clasică, a apărut după Revoluţia franceză. În sec. al 19-lea, naţiunea, bazată în principal pe limbă, cultură şi tradiţie comune a oferit un cadru adecvat pentru creşterea economică, securitate, stabilitate, îmbunătăţirea nivelului de trai şi afirmare în arena internaţională. După prima conflagraţie mondială a crescut numărul de state-naţiuni, fenomen amplificat prin de-colonizarea de la sfîrşitul celui de Al Doilea Război Mondial. După sfîrşitul Războiului Rece, procesul de remodelare politico-teritorială a continuat. Nu în puţine cazuri, statele-naţiuni s-au născut ca urmare a unor convulsii puternice, fapt ce a sporit insecuritatea în sistemul internaţional şi a creat impresia de anarhie. Dar, sfîrşitul Războiului Rece a făcut vizibilă şi o nouă realitate: existenţa statelor slabe sau falite care au devenit, în mod indiscutabil, cea mai importantă problemă a ordinii internaţionale. Un principiu – suveranitatea – e pe cale de a fi amendat, azi vorbindu-se tot mai pregnant despre „suveranitate limitată” sau „asistată” . Acesta este un discurs 100% globalist, într-o lume în care, mare parte din suveranitatea statelor-naţiune a fost transferată spre organisme pan-statale, de tipul UE , ONU, NATO. Aceste organisme pan-statale adoptă reguli şi legi internaţionale impuse de noile realităţi economico-sociale, generate, la rîndul lor, de intervenţia globală a actorilor non-statali. Regulile astfel adoptate sînt impuse statelor-naţiune care, pe deoparte pierd din suveranitate, iar pe de alta sînt « colonizate » de actorii non-statali ai globalizării, fără a putea să se apere. Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Cu alte cuvinte, statele sînt chemate să se implice în stabilitatea şi securitatea internaţională. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Fără sprijin şii cooperare din afară, gestionarea unor probleme de bază, altă dată pe deplin rezolvabile, devine imposibilă. În ultimii ani, s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei şi geopoliticii, lumea bipolară făcînd loc unui univers fragmentar în care se „nasc” şi „renasc” antagonisme de toate categoriile. Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU, scrie, în studiul amintit deja, citînd « un mare analist al lumii de azi şi al „valurilor” prin care a trecut omenirea »: „Folosirea violenţei ca sursă de putere nu va dispărea prea curînd. Studenţii şi protestatarii încă vor fi împuşcaţi în pieţe, prin toată lumea. Armatele vor continua să duduie peste graniţe. Guvernele vor aplica în continuare forţa atunci cînd îşi închipuie că acest lucru serveşte scopurilor lor. Statul nu va renunţa niciodată la puşcă.” James Rosenau (Turbulence in World Politics. A Theory of Change and Continuity, Princeton University Press, 1990), citat de conf. George Cristian Maior, defineşte impactul globalizării prin transformarea structurală a sistemului internaţional, dintr-un model centrat pe relaţiile interstatale într-unul multicentric în sensul distribuirii pe mai multe niveluri a relaţiilor de autoritate şi putere. Rosenau subliniază că procesul de globalizare implică simultaneitatea şi inter-cauzalitatea unor procese contradictorii – de integrare versus fragmentare, centralizare versus descentralizare şi regionalizare. Aceste polarizări creează tensiuni inerente între cupluri de procese: globalizarea relaţiilor implică în subsidiar anumite fenomene de localism/localizare, tensiuni între centru şi periferie, comunitarism şi cosmopolism, culturi şi subculturi, state şi pieţe, etc.

TRIBALISM, REVOLTĂ, TERORISM

Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava (op.cit. pp. 100-142), globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Franţa, de exemplu, consideră necesar să se protejeze în faţa culturii Coca-Cola (SAVA, Ionel, Nicu, STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 194). Cultura fast-food este percepută de Italia ca o ameninţare. S.P. Huntington remarca încă din 2004 că „elitele se desnaţionalizează şi devin din ce în ce mai globale, în timp ce populaţia se renaţionalizează şi devine din ce în ce mai locală (Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Ed. Simon and Schuster, New York, 2004). Firesc, globalizarea culturii corporatiste generează o localizare a culturii tradiţionale şi o resuscitare a vechilor identităţi. În aceste condiţii, persoanele se reorientează către familie sau grup, care-i poate oferi siguranţa identităţii şi a zilei de mîine, ca urmare a unui instinct de conservare care le avertizează asupra fenomenului reprezentat de suprastructurile simbolice globale. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Cauzele terorismului sînt complexe. Petre Otu, în prefaţa cărţii lui Xavier Raufer (op.cit. pag.12), reţine, în primul rînd, sporirea considerabilă a inegalităţii în rîndul populaţiei şi societăţilor. „Practic, avem de-a face cu o inegalitate globală, de o parte acumulîndu-se bogăţie, de cealaltă parte sărăcia. (...) La aceasta se mai adaugă adîncirea divergenţelor etnice, religioase şi a conflictelor ideologice rămase nerezolvate şi care înveninează sistemul internaţional, proliferînd adesea în conflicte violente, inclusiv războaie civile. (...) Mai trebuie luate în calcul şi alte elemente: supraaglomerarea unor localităţi, crearea acelor megalopolisuri care determină explozia violenţei; răspîndirea cazurilor de incompatibilitate lingvistică, culturală şi de civilizaţie, cauzate de exodul în ţările bogate a unor valuri de emigranţi din ţările sărace”, ce formează grupuri şi comunităţi închise, inadaptate şi mereu în conflict cu majoritatea. Şi Florentin Scaleţchi analizează, în studiul SECURITATE COMUNITARĂ ŞI TERORISM, cauzele fenomenului terorist la nivelul grupurilor. Este deosebit de important ca orice fenomen social nociv să fie combătut şi eradicat prin studierea şi eliminarea cauzelor care l-au generat sau îl întreţin. În legătură cu flagelul terorismului contemporan, se impune constatarea că, analizînd rezultatele nenumăratelor reuniuni, întîlniri, conferinţe şi alte manifestări internaţionale în domeniu, inclusiv dezbaterile în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, se evidenţiază faptul că preocupările pe marginea cunoaşterii şi combaterii factorilor care generează terorismul nu au dus la un rezultat definitoriu; acelaşi lucru se desprinde şi din parcurgerea numeroaselor materiale sociologice, politice, militare sau de altă natură consacrate terorismului. Se poate ajunge la situaţia în care anumiţi indivizi, dintr-o societate respectabilă să devină terorişti notorii. Motivele acestor "întoarceri", "răsturnare de valori", pot fi interne şi externe. Pe plan intern, terorismul are foarte multe cauze care rezidă în principiu în:
- inegalitatea socială; polarizarea bogăţiei şi a sărăciei;
- aroganţa puterii;
- ura celui slab faţă de cel puternic, izvorîtă din negarea ordinii existente pe care cel slab o consideră nedreaptă;
- proliferarea disperării;
- exercitarea de către cel puternic a unor presiuni şi acţiuni pe care cel slab le consideră a fi teroriste;
- incompatibilităţi grave în perceperea sistemelor de valori;
- existenţa unor tensiuni, convingeri şi prejudecăţi care cer un alt proiect de aşezare a lumii;

Astăzi, ameninţările societale se globalizează din cauza deplasării producţiei peste graniţele locale şi, ca urmare, sînt generate evenimente globale neprevăzute de natură, uneori, supranaţională. Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 291) afirmă că aceste „evenimente sociale neprevăzute şi nedorite prezintă un potenţial disruptiv însemnat”. Unul dintre acestea îl reprezintă şomajul de masă în Lumea a Treia, mediu propice pentru înflorirea crimei organizate. Şi să nu uităm, 80% din populaţia planetei simte globalizarea ca pe un jug, ca pe un nou colonialism! Soluţia de supravieţuire, întrevăzută de unii comentatori (BIG), şi despre care am mai amintit în acest text este crearea de ZONE VERZI! Am trăit şi lucrat o perioadă de timp în GREEN ZONE dein Baghdad. Conform informaţiilor din ultimele zile, Baghdadul întreg vrea să se transforme într-o zonă verde! Israelul este o ZONĂ VERDE puternic securizată! Unii specialişti afirmă că dacă programul de redresare a Greciei va eşua, haosul "controlat" din sudul Europei va determina apariţia pe hartă a noilor ORAŞE STAT ale Mileniului 3, de fapt zonele verzi despre care vorbesc. România NU ESTE DEPARTE! Dar, dacă stau şi mă gîndesc bine, tare mi-aş dori să trăiesc într-un nou oraş-stat-cetate!

Bibliografie:

http://www.timesonline.co.uk
Balint, Mario şi Cornea Raico: PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI , Ed. Augusta, 2001
Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE - vulnerabilităţi şi riscuri .
Xavier Raufer: „Cele 13 capcane ale haosului mondial”, Ed. Corint, 2004
Ionel Nicu Sava : STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005
S.P. Huntington: Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Ed. Simon and Schuster, New York, 2004


Tag-uri: MICROSTATE, ZONE ROSII, ZONE VERZI, Ordin de zi

Copyright (c) 2013, M-SecurityNews
Realizare: LIDER DESIGN