Se va spune că nu este o abordare jurnalistică a subiectului. Nici nu este! Este o convingere personală consolidată după 15 de misiuni alături de militarii români în Teatrul de Operaţii Afghanistan. Un loc de pe planetă despre care toată lumea vorbeşte, dar mai ales detractorii participării româneşti la misiunile de acolo.

Am auzit jurnalişti spunînd că merg în TO pentru a prezenta ADEVĂRUL despre militarii români prezenţi acolo. Sigur, e un punct de vedere. Dar, ADEVĂRUL despre militarii români îl poţi prezenta din ţară, fără să faci mii de kilometri pînă în deşertul Kandaharului, la Kabul sau Mazar. Nu te opreşte nimeni să scrii că cel puţin un lot din noile uniforme cu care au fost echipaţi militarii din TO sînt de proastă calitate, se scămoşează de ai nevoie de maşini de tuns pentru a lua scamele de pe ele, că este mare nevoie de armament individual modern, că, poate, MapN-ul ar trebui să schimbe forma protecţiei anti-balistice la toată lumea etc, etc, etc! Nu trebuie să fii în Afghanistan să lupţi PENTRU sau ÎMPOTRIVA militarilor.

Deunăzi, am citit un excelent material despre operatorii FOS, publicat în Adevărul. Comentariile la articol, m-au îngrozit. Sigur, sînt şi nelipsiţii troli care dau tonul, însă frenezia condamnării participării ţării noastre la misiunea din Afghanistan poate fi comparată doar cu entuziasmul popular de la aderarea la NATO! Degeaba relaţiile publice militare, care fac un lucru excelent, prezintă, zi de zi, viaţa şi activitatea militarilor români. Nu e ca şi cum vorbesc CIVILII despre aceştia! De aceea, TREBUIE MERS ÎN AFGHANISTAN!

În anii de început, cînd legăturile cu ţara erau puţine şi dificile, corespondentul Radio România era principala punte de legătură a militarilor cu… acasă! Cu familia. Cu cei dragi. Astăzi, comunicaţiile au atins un nivel fără precedent şi fiecare militar are clipa sa de intimitate, de bucurie, atunci cînd comunică vizual cu cei dragi, lăsaţi în ţară. Continuă virtual viaţa de familie. Sigur, din cînd în cînd, lucrurile nu merg şi atunci intervine psihologul, care şi el poartă haină militară! E un paradox! Militarul e în misiune, şase luni, la mii de kilometri, dar e şi acasă. E împreună cu camarazii, dar şi cu familia. Şi, totuşi, e uneori, singur! Există nevoia de a vorbi cu cineva, cu cineva real, care nu e militar, dar care îl înţelege. Îi înţelege problemele legate de “serviciu”, de familie, de relaţia cu societatea şi cum anume se proiectează şi se amestecă cele două componente. “Căpşunarii din Iraq”, cum spunea în urmă cum mulţi ani CTP, au nevoie ca civilii să fraternizeze cu ei. Şi nu în mediul virtual! Chiar şi cel mai puternic FOS are nevoie să fie apărat şi “disculpat” în faţa dezlănţuirii de invective proferate la adresa lui, în mediul virtual. Un curent de opinie! De aceea, TREBUIE SĂ FIM ÎN AFGHANISTAN!

Prezenţa jurnaliştilor civili, care transmit zilnic, nu zece, nu 14 zile, ci trei luni, sau şase luni, despre ei, lucruri adevărate, este necesară, poate în aceeaşi măsură în care sînt necesari psihologii militari. E un effort minim în comparaţie cu efortul de reparare ulterioară a imaginii sau a sufletului acelor luptători! Mergi în Afghanistan NU pentru a spune poveşti, ci pentru A FI ALĂTURI DE MILITARII ROMÂNI, într-o misiune asumată civil-militară! Poate, ministrul apărării, Mihai Fifor, atent la nevoile militarilor, se gîndeşte şi la asta. În beneficiul subordonaţilor săi de acolo, din TO Afghanistan!