Frontline News

E o porcărie ce se întîmplă cu Wagner Grup! Parlamentul European, rezoluţie cu mantă împotriva Rusiei

BMTF, 27 nov – Parlamentul European a adoptat joi trei rezoluţii, una dintre acestea vizînd încălcările drepturilor omului de către Compania Wagner Group, în mai multe zone de conflict din lume, se arată într-un comunicat de presă al PE.

Parlamentarii europeni condamnă crimele comise în mai multe zone de conflict de către organizaţia paramilitară rusă Wagner Group şi entităţile militare private asociate acestei companii, se arată în comunicatul PE.

Statul rus este responsabil de finanţarea, antrenarea, coordonarea şi conducerea operaţională a acestor grupuri paramilitare, susţin parlamentarii europeni, în timp ce subliniază faptul că activităţile companiei Wagner Group se află în strînsă legătură cu răspîndirea influenţei ruse în zonele de conflict din lume. Parlamentarii europeni susţin că Wagner Group şi alţi contractori militari ruşi ar trebui trataţi precum organizaţii proxy ale statului rus.

Potrivit rezoluţiei PE, compania Wagner Group este prezentă în mai multe zone de conflict din lume, în special în Ukraina, Syria, Sudan, Mozambic, Lybia, Republica Centrafricană şi Venezuela.

De asemenea, membrii PE salută declaraţia lui Josep Borrell, şeful politicii externe a UE, privind impunerea de către UE a unor sancţiuni împotriva „indivizilor şi entităţilor asociate Wagner Group”, precum şi celor care lucrează cu această organizaţie paramilitară. Aceste sancţiuni ar include restricţii de călătorie şi îngheţarea bunurilor angajaţilor Wagner.

Totodată, rezoluţia cere ţărilor care se folosesc de serviciile organizaţiei şi afiliaţilor acesteia, în special Republicii Centrafricane, să încheie orice legături cu acest grup şi angajaţii acestuia.

Rezoluţia a fost adoptată cu 585 de voturi „pentru”, 40 „împotrivă” şi 43 de „abţineri”.

Pînă în prezent, nu a fost emisă niciodată o rezoluţie privind un grup anume ci doar un fenomen comun mai multor grupuri. Rezoluţia de joi a PE reprezintă o sancţiune împotriva Rusiei şi nu a grupului de mercenari, care nu operează diferit faţă de colegii lor occidentali din GardaWorld sau DynCorp!

Companiile militare private sînt firme care oferă servicii specializate legate de război şi conflict, incluzînd operaţiuni de luptă, planificare strategică, colectarea informaţiilor, sprijin operaţional şi logistic, formare, achiziţionare şi întreţinere. CMP sînt extrem de diferite ca mărime, mergînd de la mici firme de consultanţă la corporaţii transnaţionale uriaşe. Deşi CMP au apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, schimbările geopolitice şi restructurarea forţelor armate din multe ţări ca urmare a încheierii Războiului Rece au determinat dezvoltarea rapidă a industriei militare private. Astăzi peste 150 de companii furnizează servicii în peste 50 de ţări.

De ce există o piaţă pentru CMP şi, implicit, pentru Wagner Group?

Statele, organizaţiile internaţionale, organizaţiile neguvernamentale, agenţiile umanitare şi de dezvoltare, corporaţiile multinaţionale şi chiar persoanele individuale pot contracta servicii militare oferite de CMP. În cazul statelor, aceste companii sînt deseori folosite pentru a compensa lipsa unei capacităţi naţionale. CMP furnizează servicii high-tech în domenii în care forţele armate nu îşi mai pot permite să instruiască personalul sau să ofere perspective atractive de avansare în carieră. În alte cazuri, CMP supleează o capacitate inexistentă. De exemplu, angajarea firmei israeliene Levdan i-a permis preşedintelui Republicii Congo-Brazzaville să creeze în 1994 o nouă forţă care a înlocuit unităţile militare fidele fostului preşedinte.

S-a arătat că CMP sînt potenţial utile ONU şi altor organizaţii internaţionale pentru că desfăşurarea lor ar stîrni mai puţine controverse politice decît decizia de a desfăşura trupe naţionale sub egida ONU. Uneori, indivizii sau grupurile recurg la CMP pentru scopuri mai insidioase, cum ar fi răsturnarea unor guverne sau protejarea unor activităţi ilegale.

CMP Wagner Group operează pe piaţa internaţională în concurenţă directă cu alte companii similare din ţările Occidentale.

NICOLAE CIUCĂ ESTE PRIETENUL MEU. POATE, ŞI AL TĂU!

Îl cunosc pe Nicolae Ionel Ciucă de 20 de ani. De pe vremea cînd era maior. Şi am scris acest lucru, de mai multe ori, fără să mă ascund în spatele lui Ionaşcu, 2trenuleţ2 sau Jan Georgescu. Am semnat articole, relatări, interviuri şi documentare video fără să fiu plătit de Cineva, fără să-mi ceară Cineva acest lucru şi fără ca Cineva să mă recompenseze vreodată cu Ceva. Niciodată, Nimeni nu a pus la cale ca împreună cu mine, sau cu colegii mei, să construiască o viitoare carieră politică a Generalului! Martor e chiar Generalul deşertului (nick name pe care eu l-am lansat în spaţiul public!) că Niciodată nu i-am cerut Nimic! Tot ce am scris/vorbit despre Nicolae Ciucă s-a bazat EXCLUSIV pe fapte şi pe documentarea jurnalistică – termen devenit aproape necunoscut şi hulit în “jurnalismul” de azi! Confruntarea de la Nassiriyah, pe care camarazii italieni o denumesc BATTAGLIA a fost un episod real pe care muşcătorii de cur ai lui Nicolae Ciucă nu au cum să o înţeleagă pentru că ei nu au auzit un foc de armă nici măcar în poligon. Vă invit să ascultaţi propoziţia rostită de actualul general Dan Ionescu, în documentarul realizat împreună cu camaradul Ilie Pintea, în care Dan spune: “atunci am văzut pentru prima dată cum arată o rachetă anti-tanc din faţă”!

Nicolae Ciucă este militar de carieră. A fost comandantul Batalionului 26 Infanterie, dar a fost şi Camaradul subordonaţilor săi. A ştiut din prima zi cînd a pus piciorul într-un TO că tehnica este importantă, armamentul este important, dar, cei mai importanţi sînt oamenii! Cea mai importantă resursă a Armatei române este resursa umană! Ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari şi gradaţi extrem de bine pregătiţi, pregătire care a suplinit, de cele mai multe ori, carenţele de echipare şi birocraţia sistemului militar românesc.

Cunosc de 20 de ani sistemul militar românesc. Practic, acesta a evoluat sub ochii mei. Experienţa alături de Partenerul american şi cei din NATO a modernizat sistemul, a creat noi proceduri. La scrierea unor dintre ele am participat direct şi nemijlocit! Am cunoscut şi ofiţerii care au trimis primele PC-uri din dotarea comandamentelor, la reparat, pentru că s-au stricat suporturile de pahare. Am cunoscut şi ofiţeraşi care au făct plîngere că la cursurile de pregătire pentru rangers-i erau trataţi de sergenţii-instructori americani la fel ca toţi candidaţii la acest titlu de luptători de elită. Am cunoscut şi ultimii Moş Teacă din Armata română care, oricît ar fi incercat ofiţerii de legătură şi consilierii să le ridice valoarea profesională nu erau decît nişte caporali cu trese de lt.col! Dar, am cunoscut şi militari care în aceşti ani, printr-o pregătire continuă, fac faţă oricărei provocări şi se pot integra în orice armată din lume. Nicolae Ciucă este, poate, reprezentativ pentru momentul istoric actual al României! Şi toate acestea, sau o mare parte dintre ele, se datorează parteneriatului cu Armata SUA.

Datorită militarilor americani, a simplilor soldaţi, acolo, în TO, departe de România, militarii români au înţeles exact poate, valoare exactă a Patriotismului, Ţării, Drapelului şi Imnului Naţional! Iar comandanţii US Army au ales ca parteneri, trimiţîndu-i la şcoli (indirect, fireşte!) pe cei mai buni dintre ofiţerii, subofiţerii, maiştri militari şi gradaţii Armatei române. Pe cei mai buni şi profesionişti luptători români, ca pepinieră de cadre pentru o armată parteneră pe care o doreau de nădejde în TO şi în acest colţ de Europă în care ne găsim. Să spunem, că a fost un deal de tip win-win. Militarii români cîştigau cunoştinţe, experienţă şi un avantaj de promovare în carieră, iar americanii cîştigau prieteni şi parteneri de nădejde! Nicolae Ciucă nu numai că a fost “şcolit” la academiile americane de război, dar a şi absolvit cu note maxime! Şi-a făcut prieteni printre comandanţii americani şi colegii străini – precum actualul preşedinte al Egiptului! – care, în decursul anilor au avansat în diferite structuri de comandă.

A fost detaşat pe lîngă CENTCOM şi a urcat în ierarhia militară, firesc! Era general cu două stele şi comandant al Diviziei de la Buzău cînd am realizat documentarul despre Nassiriyah! Îl despărţeau 8 ani, cred, două stele de general şi multe responsabilităţi în diferite funcţii militare şi, ulterior civile, de momentul de astăzi.

Am mai spus-o şi o repet, fără să mă ascund în spatele pseudonimelor sau a conturilor false, că nu cred că Nicolae Ciiucă a fost, sau este, “omul lui Iohannis”. Mai degrabă, înclin să cred că Iohannis este “omul lui Ciucă” pentru că la Pentagon sau la Departamentul de Stat în dreptul României stă scris numele lui Ciucă nicicum a maimuţoilor politici care s-au perindat în fruntea dregătoriilor fanariote de la Bucureşti. Pentru partenerul american – care, ne place sau nu, este un jucător de forţă în politica Europei de Est! – Nicolae Ciucă a fost şi este un reper şi un element de stabilitate! Aşa că, atunci cînd a ajuns la Cotroceni, Iohannisului I s-a pus în vedere să fie atent în relaţia cu Generalul!

După ce a jucat la cacealma, mai multe cărţi, viitorul ţării şi al locuitorilor ei, după 50 de zile Iohannis l-a instalat pe Nicolae Ciucă prim-ministru! Cred că din disperare! Nicolae Ciucă nu este om politic, nu are partid. Singurul Partid al lui Nicolae Ciucă a fost şi este ARMATA ROMÂNĂ şi singura doctrină politică este ROMÂNIA! Nicolae Ciucă nu este comod. Nici pentru lighioanele din partidul în care a poposit după ieşirea în rezervă, nici pentru Cotroceni, nici pentru aşa-zis-a opoziţie, nici pentru aventurieirii şi escrocii care se vîntură prin ţara asta ca printr-un sat fără cîini. Dovadă sînt lătrăii de toate culorile politice, din toate taberele, din toate serviciile româneşti şi străine care-l muşcă pe Ciucă de turul pantalonilor de camuflaj. Nu-i va fi uşor. Este comandantul unei armate de neinstruiţi fiecare cu fire de comandă în altă parte. Dar, sînt convins că pregătirea sa militară de execepţie şi lecţiile învăţate, chiar de la colegii săi – Al Sissi este unul dintre ei şi este, repet, Preşedintele Egiptului! – îi vor fi de folos şi o va scoate la capăt. Sînt convins că în cel mai scurt timp veţi vedea, fiecare dintre voi, că Ţara e guvernată şi merge într-o direcţie nu bălteşte neputincioasă sub bagheta unor ipochimeni politici. Acordaţi-i încredere generalului, aşa cum Camarazii săi i-au acordat încredere în TO! De 20 de ani, Nicolae Ciucă e prietenul meu, de joi, 25 noiembrie 2021, poate şi al vostru!

P.S. Încerc, în ciuda răcnetelor isterice ale “deontologilor”, încă un plan de carieră pentru Nicolae Ciucă: dacă guvernarea militarului Ciucă va obţine calificativul Foarte Bine, militarul Nicolae Ciucă ar putea fi viitorul Preşedinte al României! Hai cu înjurăturile, detractorilor!!!

CRIZE SIMULTANE

Haosul generalizat a pus stăpînire pe România! Clasa politică şi instituţiile statului s-au prăbuşit concomitent, într-o explozie abjectă. Ca jurnalist, am spus-o de mai multe ori: România se află în al 33-lea an de război! Observînd ceea ce se întâmplă în viaţa politică, economică şi socială din ţară! Iniţial, am crezut că este vorba de clasicul război româno-român, dar există semne că sîntem şi ţinta agresiunii unor entităţi externe, de stat sau private, primul fiind doar stimulat de acesta din urmă!

Milton Friedman, marele guru al mişcării „unfettered capitalism”, creditat cu scrierea caietului de sarcini pentru economia contemporană, hipermobilă şi globală, îl cita des pe Machiavelli, potrivit căruia toate rănile trebuie provocate simultan, dacă vrei ca schimbarea aşteptată să se producă. Numai o criză – reală sau percepută ca atare – poate produce schimbări reale. Dezastrele naturale, catastrofele sanitare sau turbulenţele politice permit guvernelor şi multinaţionalelor să profite de şocul în care se află populaţia şi să implementeze politici avantajoase pentru marile corporaţii.

Esenţială, în toată această mişcare oportunistă este viteza de reacţie, pentru a impune o schimbare rapidă şi ireversibilă înainte ca societatea aflată sub imperiul acestei crize să revină la „tirania statu-quo-ului”. Potrivit teoreticienilor neoconservatori, adepţi ai lui Papa Milty, o administraţie are la dispoziţie între şase şi nouă luni în care să poată realiza schimbări majore; în cazul în care va pierde oportunitatea de a acţiona decisiv în această perioadă, ea nu va mai avea o a doua şansă în acest sens.

Şocul şi Evlavia sunt acţiuni care creează teamă, pericole şi distrugere pe o scară inimaginabilă pentru oamenii obişnuiţi, de aceea, exploatarea acestora poate trasa liniile de frontieră geopolitică sau corporatistă pură.

Spuneam, în emisiunea prietenului Daniel Botgros, referindu-mă la România de astăzi, că asupra noastră s-a abătut, simultan, o sumă de crize machiavellice, atît Ţara, cît şi Naţiunea aflîndu-se la o răscruce fără sens giratoriu. Avem de ales între drumul care duce la dispariţia noastră din istorie, sau poteca abruptă a reclădirii naţionale.

În România momentului actual se poate vorbi de o criză care este mai mult decît politică, în care locatarul de la Cotroceni a tăiat juliene întraga clasă politică aflată în parlament. Criza politică românească este, de fapt, mult mai profundă şi ea se manifestă prin lipsa unei alternative reale la actuala aşa-zis elită conducătoare. Bazinul de selecţie este gol! Atît ideologic, cît, mai ales, uman!

Criza medicală, generată de epidemia de COVID-19, scăpată în pruni în ţara noastră, este strîns legată de criza politică, dar şi de criza de încredere şi chiar de una de… coeziune naţională. Un mix 3 în unu, fatal! Un sistem medical extrem de politizat, reforme aplicate în avantajul corporaţiilor, tratamente la limita de jos a umanului, manipularea şi dezinformarea conspiraţionistă grosiere practicate în ultimii doi ani, toate acestea au tarat încrederea în efortul medical. Cred că este momentul ca politicul să facă un pas în spate, o perioadă de timp, şi să lase specialiştii să încerce să rezolve criza sanitară!

Criza energetică în care ne-a aruncat lipsa unei politici externe coerente şi Olimpiada vînzării de ţară este acută şi, din păcate, pentru noi, fără leac. TOATE reţelele energetice construite în ultimii ani OCOLESC România!!! Sîntem pămîntul nimănui, terenul de joacă al tuturor! Ea este mai puternică decît criza economică şi criza alimentară, cele două conturîndu-se cu tuşele groase ale scumpirilor excesive ale materialelor de construcţii şi decalajele scandaloase între exportul de materie primă agricolă şi importul de produse finite alimentare.

Despre criza constituţională, nu vreau să scriu. Constituţia este călcată în picioare de ani de zile. Ni se pare deja firesc. Nu ne afectează! Evident, nu sîntem polonezi! Dar despre faptul că România este captivă a unor jocuri geopolitice la scară regională și globală care o lasă cu tot mai puțini aliați de încredere și cu tot mai mulți adversari, în condițiile în care pierderile de suveranitate sînt enorme și lipsite de compensație, voi scrie cîteva rînduri. Sigur, am amintit deja, absenţa unei politici externe naţionale, aflată în apanajul trădătorului de la Cotroceni, reprezintă una dintre cauzele precarităţii situaţiei de astăzi în care am devenit pămîntul nimănui şi terenul de joacă al tuturor! Cei puţini, care vor dori să privească înapoi, în istorie, vor vedea că Franţa a sprijinit crearea României mari. Încă de pe vremea lui Cuza (Unirea Principatelor) ca o contrapondere la ascensiunea Imperiului Ţarist. Istoria se repetă, în buclă, şi Franţa se întoarce la Gurile Dunării pentru că cine stăpîneşte Gurile Dunării stăpîneşte Europa şi pune presiune pe Crimeea cam ca înainte de 1853.

Aşa putem traduce că România este coaptă pentru o guvernare progresisto-globalistă-macroniană sau, cel puțin, adusă în cvasi imposibilitatea de a se opune la instalarea unei asemenea guvernări. Poate fi o explicaţie pentru sceneta jucată de Dasian-Julien. Sigur, este de presupus că Rusia nu are motive să fie încîntată de implantarea soroșismului- macronian în vecinătatea sa apropiată.

Cu o situaţie economică precară, o economie fragilă, afectată de schimbările pe plan mondial şi un stat perceput ca avînd o atitudine ostilă, chiar duşmănoasă faţă de cetăţean, România şi societatea românească sînt, astăzi, mai vulnerabile ca oricînd. Pe acest fundal, în ultimele săptămîni, dar şi în ultimii ani, bombardamentul asupra României cu informaţie agresoare s-a intensificat. Terorismul politic a atins cote demne de 11 septembrie! De asemenea, terorismul cultural a luat, în ţara noastră, o amloare fără precedent. Potrivit Donei Tudor, agresarea mediatică, prin presă, radio şi televiziune, este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent din interior şi din exterior şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc „natural”, de la sine şi nu sînt induse de centre de decizie agresoare . Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea îndoielii cu privire la valorile culturii naţionale, negarea valorilor culturale autohtone, proliferarea kitch-ului, culturii de împrumut şi a subproducţiilor culturale, impunerea unui complex naţional de inferioritate culturală, crearea unei confuzii naţionale în ierarhia valorică, denigrarea personalităţilor şi valorilor culturale naţionale, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională, alimentarea şi declanşarea unor tensiuni interetnice, inducerea unui sentiment de inutilitate, ridiculizarea valorilor naţionale, a imnului naţional, a patriotismului şi naţionalismului, exacerbarea valorilor locale şi regionale în detrimentul conştiinţei naţionale.

Dar, astea sînt deja aberaţii regionale. Omul de rînd caută, în piaţă, un tocilar. Să ascută coasele şi topoarele!

CRIZA MIGRANŢILOR DE LA FRONTIERA CU BELARUS. CE TREBUIE ŞTIUT!

BMTF, 23 nov – Uniunea Europeană şi Belarus sînt blocate într-un impas privind migranţii ce vine pe fondul tensiunilor dintre Occident şi Moscova, care susţine Minskul. Într-un articol publicat la 19 noiembrie pe platforma media EDNH, agenţia France Presse rezumă principalele aspecte ale crizei care a lăsat mii de migranţi blocaţi în condiţii dezastruoase la graniţa dintre Belarus şi Polonia.

– Criza se instalează –

Începînd din vară, mii de migranţi, majoritatea din Orientul Mijlociu, au ajuns în Belarus pentru a încerca să intre în Europa prin statele membre UE vecine, Polonia, Letonia sau Lituania.

Occidentul acuză Minskul că i-a ademenit pe migranţi cu promisiunea unei treceri uşoare în UE şi apoi i-a forţat să rămînă la graniţă ca represalii pentru sancţiunile impuse din cauza reprimării disidenţei de către regim în fosta ţară sovietică.

Nerăbdătoare să nu repete criza migraţiei din 2015, UE a sprijinit Polonia, Letonia şi Lituania, care şi-au baricadat frontierele în pofida faptului că aproape o duzină de migranţi au murit.

Pe 16 noiembrie forţele de la Varşovia au tras cu gaze lacrimogene şi tunuri cu apă, la temperaturi scăzute, asupra unei mulţimi de sute de persoane care înaintau spre un punct de trecere a frontierei, după o săptămînă în care au trăit într-o tabără improvizată.

Ziua următoare, ministrul polonez al apărării, Mariusz Blaszczak, a avertizat că această criză ar putea dura „luni sau chiar ani”.

Se estimează că aproximativ 4.000 de persoane sînt blocate în prezent de-a lungul frontierei poloneze, unde sînt concentraţi cei mai mulţi migranţi.

Semn că situaţia de criză se consolidează, autorităţile belaruse au plasat săptămîna aceasta aproximativ 1.000 de migranţi într-un „centru logistic” – o mişcare care ar putea transforma tabăra într-o prezenţă semipermanentă la graniţele UE.

– Ce spun părţile –

UE îl acuză pe preşedintele belarus Alexander Lukaşenko că a orchestrat criza pentru a-i forţa pe europeni să reia dialogul, pe care Occidentul l-a întrerupt după ce regimul său a reprimat opoziţia în urma alegerilor prezidenţiale de anul trecut.

Puternicul lider belarus care conduce ţara cu mînă de fier de aproape trei decenii neagă aceste afirmaţii.

Săptămîna trecută a vorbit de două ori la telefon cu cancelarul german Angela Merkel, prima sa convorbire în acest an cu un lider occidental.

Biroul său a comunicat pe 17 noiembrie că discuţiile directe între Belarus şi UE sînt iminente.

Cu toate acestea, Germania nu a confirmat discuţiile directe.

În schimb, Berlinul a conturat un proces de furnizare de ajutor umanitar şi de returnare a migranţilor care implică Agenţia ONU pentru refugiaţi UNHCR şi Organizaţia Internaţională pentru Migraţie în cooperare cu Comisia Europeană.

Cu toate acestea, purtătorul de cuvînt al Angelei Merkel, Steffen Seibert, a declarat pe 17 noiembrie că este „util” să se discute cu Minskul „pentru a îmbunătăţi această situaţie umanitară”, chiar dacă discuţiile au loc cu un lider a cărui legitimitate Europa şi Germania nu o recunosc.

Pentru Varşovia, criza este o oportunitate de a-şi reface imaginea în ochii partenerilor săi, care acuză autorităţile poloneze că nu respectă principii precum independenţa justiţiei şi supremaţia legii.

Rămînînd fermă şi închizîndu-şi frontierele, Polonia serveşte drept bastion – primul în linia de apărare a Europei pentru a preveni un aflux de migranţi.

La rîndul său, Moscova, principalul susţinător politic şi financiar al lui Lukaşenko, s-a erijat în mediator, salutînd contactele directe între UE şi Minsk.

– Migranţii sînt marii perdanţi –

Migranţii – majoritatea kurzi iraqieni – au renunţat la tot ce aveau în ţările lor, cheltuind mii de dolari pentru a ajunge în Belarus cu vize turistice, hotărîţi să ajungă în Europa.

Dar frontierele UE par a fi impenetrabile, atît statele baltice, cît şi Polonia fiind hotărîte să le blocheze trecerea, indiferent de costurile de imagine.

Varşovia a desfăşurat mii de soldaţi la graniţă şi intenţionează chiar să ridice un zid.

Pe măsură ce se apropie iarna, condiţiile de îngheţ nu vor face decît să îngreuneze şi mai mult viaţa migranţilor, ale căror opţiuni actuale sînt limitate: să rămînă în Belarus şi să spere că Europa se va răzgîndi sau să se întoarcă acasă.

Se pare că între 200 şi 300 de iraqieni au făcut deja alegerea: un zbor de repatriere de la Minsk i-a dus joia trecută înapoi în Iraq.

O MESERIE DE BUDOAR

Am fost nedumerit, amuzat şi apoi indignat, de persistenţa scuipatului în faţă a presei din România de către politicienii de toate culorile asta după ce băieţaşii şi fătucile din media – mai ales din televiziuni! – precipitaţi şi agramaţi recită cîtă şpagă a luat „ăla”, ce cumpărături a mai făcut „aia” şi în ce club de fiţe s-a mai „dat” beizadeaua vreunui îngălat. Adică, jurnalismul românesc, admiţînd că este ŞI de proastă calitate, este o meserie de budoar! O astfel de idioţenie ar trebui să nască, în mod logic, un Minister al Informaţiilor, după modelul iraqian al lui Saddam Hussein, pe care l-am gustat din plin în 2003: „Vrei să munceşti azi? 50 de dolari”! Ministerul ar putea fi condus chiar de către Rareşul cel Bogdan – care are o relaţie „specială cu jurnaliştii”, sau de „amicii” mei din Moldova, antrenaţi pentru fumigene fîsîite, sau chiar de Iohannis după ce zboară de la Cotroceni! Scuze! Iohannis NU zboară de la Cotroceni!


Lăsînd gluma la uşă, chiar făcută prost şi inconştient, meseria de jurnalist rămîne una dintre cele mai periculoase din lume! De aceea mă străduiesc ca în fiecare an cel puţin 10 colegi să urmeze cursuri de perfecţionare. Că jurnalismul NU este o meserie de budoar, care va dispărea atunci cînd vor unii, o dovedeşte şi statistica internaţională. Primăvara arabă şi mişcările de protest, criza refugiaţilor s-au dovedit riscante pentru jurnalişti.

În condiţiile de mai sus, o întrebare pare să revină, din ce în ce mai des, ca o obsesie, în mintea şi pe buzele fiecărui jurnalist român: „Ce e mic, rău, negru, urît şi bate la uşă”? Răspunsul e la fel de neprietenos: „Viitorul”! Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, sau seara, cînd obosit de viermuiala de peste zi ţi-ai dori o lume numai a ta, constaţi cu amărăciune că tranziţia în care te zbengui nu e ceva trecător, că existenţa e ceva la limita hazardului şi că singurele certitudini sînt, şi de acum încolo, schimbarea şi nesiguranţa! Analiştii şi observatorii afirmau prompt că după 11 septembrie 2001 lumea nu va mai fi aceeaşi. Şi chiar nu mai este lumea pe care o ştiam! Au crescut numărul şi intensitatea crizelor, conflictelor asimetrice, situaţiilor de urgenţă. Toate acestea s-au suprapus peste crizele tale, deja existente: criza de identitate, de autoritate, culturală, economică, socială, educaţională, din sănătate, din apărare, criza bunului simţ, criza generaţiilor, criza instituţiilor, criza de încredere, criza politică, criza de securitate. Chiar şi instituţiile care fac parte din Sistemul Naţional de Apărare pierd treptat din încredere, incapabile să se apere de atacurile constante la care sînt supuse, dar şi mîncate pe interior de un cancer teribil declanşat chiar de la vîrful propriilor ministere! Şi mă refer la Igaş şi Oprea. Societatea românească contemporană pare să-şi fi pierdut busola şi minţile! Lumea aşezată şi predictibilă pe care o cunoşteai a dispărut peste noapte, lăsînd, în locul ei, incertitudineşi frica zilei de mîine. Şi, mai presus de toate, constaţi cu amărăciune, că nici nu ai cui să spui, să mărturiseşti, temerile şi angoasele tale. Eşti singur, într-o societate de oameni singuri, care-şi vede fiecare de propria luptă pentru supravieţuire. Coeziunea socială nu mai există, solidaritatea se manifestă din cînd în cînd, compasiunea apare mai rar. Societatea în care te-ai născut nu mai există! Trăieşti acum într-o societate destructurată, incapabilă să se opună agresiunilor interne şi externe de orice fel! România este o ţară eşuată! Cel puţin, din punct de vedere social!

„Prăbuşirea” unor state din cauza proastei guvernări, condiţiilor economice precare (Atenţie România!), tulburărilor sociale etc., răspîndirea conflictelor de tip etnico-religios, precum şi inconstanţa relaţiilor transatlantice rămîn o realitate a mediului de securitate actual. Dar, despre toate acestea, ar trebui să citeşti în presă. În presa ta zilnică! Care presă? Presa din România este oglinda societăţii. Ori, într-o societate destructurată, presa este aşişderea! După o perioadă de pionierat în care jurnalismul românesc a însemnat mai mult terapie post-comunistă, iată că a venit „timpul profesionismului”, ar spune deontologii. Mass-media s-a împărţit, destul de repede în trusturi, corporaţii şi presă locală. Corporaţiile la rîndul lor, sînt de două feluri: cele străine şi cele cu capital românesc. Pentru consumatorul de media din România, însă, acestea nu sînt decît de două feluri: bune şi proaste! Puţin îi pasă de interesele trusturilor care se află în spatele ştirilor sau campaniilor de presă. Nici nu are timp să se gîndească la aest lucru. Îşi dă seama totuşi că actul jurnalistic este din ce în ce mai slab. La televizor urmăreşte, sau varianta mişcată a tabloidelor, sau false vedete, pline de ifose, grasiate şi tîmpe care pun întrebări prestabilite cu grijă în aşa fel încît discuţia din studiourile televiziunilor de ştiri să nu cumva să alunece într-o direcţie care nu mai este convenabilă proprietarului. Jurnalismul de slabă calitate este o realitate! O realitate întreţinută chiar de breasla noastră! Din păcate! Organizaţiile de media, atîtea cîte sînt, puţine, nu pot influenţa, şi nici nu şi-au propus, actul urnalistic. Şi asta pentru că, ani de zile, deontologii presei româneşti au încercat să ne convingă că presa nu mai este cureaua de transmisie între societate şi conducători! Presa are menirea primordială de a distra! Ori pentru distracţie, nu e nevoie de multă specializare! Aşa au dispărut cea mai mare parte dintre specialiştii presei autohtone. A fi jurnalist specializat pe justiţie, securitate, economie, cultură, era sinonim cu a fi jurnlist comunist! Presa centrală, economică, culturală, sportivă, a atras o mică parte dintre jurnaliştii specializaţi. Restul, însă, s-au pierdut în noul mecanism de a face presă în România. Astăzi, presa e anti PSD şi pro PSD. Adică, „o vulnerabilitate” şi „responsabilă”.

Presa locală este cea mai afectată de aceste transformări. În ultimii ani, ziarele şi-au redus numărul şi tirajele, proprietarii au „sărăcit”, ziariştii locali au devenit mai vulnerabili şi mai puţini. Despre independenţa presei se vorbeşte numai la şcoală! Dacă vei căuta, rar vei găsi în provincie un jurnalist care să-ţi spună că e specializat pe un anumit domeniu. Cei mai mulţi au în portofoliu mai multe domenii, majoritatea fără nici o legătură între ele. Un specialist, evident, costă! Ori, în presa locală salariile sînt la limita supravieţuirii, iar oferta de candidaţi impresionantă. Noile facultăţi de jurnalistică au pregătit, în ultimii ani, forţă de muncă pentru această „industrie”, iar posturile de conducere se lasă moştenire, precum în Coreea de Nord, pe banii contribuabililor! În aceste condiţii, profunzimea actului jurnalistic a dispărut aproape definitiv, iar presa se face vinovată, şi ea, de situaţia gravă în care a ajuns societatea românească.

Cu toate acestea, cred că jurnalismul de specialitate este necesar şi obligatoriu. Criza prelungită în care ne aflăm impune „naşterea” unor jurnalişti de criză. Dacă la nivelul presei centrale există cîţiva reporteri specializaţi pe situaţii de urgenţă, conflicte armate, sau dezordini sociale, la nivelul presei locale, astfel de specializări se regăsesc mai greu. În ultimii 30 de ani, au fost puţine tentative de a specializa jurnalişti în astfel de domeniu. E adevărat, şi interesul jurnaliştilor sau conducătorilor de redacţii a fost pe măsură! Amplificarea CRIZEI la nivel naţional şi mondial, implică, însă, urgent, adoptarea de măsuri excepţionale, inclusiv din partea mass-media românească. Lipsa instruirii adecvate în domeniul siguranţei, al mediului ostil şi al situaţiilor de urgenţă, nu mai este neglijenţă ci ignoranţă criminală! Pentru că, acţiunile jurnalistice „empirice” pot amplifica crizele deja existente, sau pot provoca noi crize, unele soldate cu pierderi de vieţi omeneşti. Dar, pentru toate acestea, nu este nevoie de un Minister al Informaţiilor, şi nici ca mass-media să fie considerată o vulnerabilitate de către preşedintele tuturor românilor!

RSF pregăteşte o declaraţie mondială pentru stîrpirea fenomenului “fake news”

RSF pregăteşte o declaraţie mondială pentru stîrpirea fenomenului “fake news”

BMTF – În faţa ştirilor false (‘fake news’) şi a crizei de încredere care afectează democraţiile, organizaţia Reporteri fără Frontiere (RSF) a însărcinat o comisie independentă formată din laureaţi ai Premiului Nobel, jurnalişti şi jurişti pentru a redacta o „declaraţie internaţională privind informarea şi democraţia”, la 70 de ani de la Declaraţia universală a drepturilor omului, relatează AFP, preluată de agerpres.

Această declaraţie ar urma să aibă ca obiect „să enunţe principii, să definească obiective şi să propună modalităţi de guvernanţă”. Ea ar putea servi ca referinţă pentru „toţi cei care sînt ataşaţi conservării unui spaţiu public liber şi pluralist, condiţie a democraţiei”, a explicat RSF într-un comunicat.

Pentru a o redacta, RSF a constituit o comisie independentă, prezidată de iranianca Shirin Ebadi, laureată a Premiului Nobel pentru Pace, şi de secretarul său general, Christophe Deloire.

Comisia cuprinde 24 de personalităţi eminente din 17 ţări, printre care eseistul Francis Fukuyama, fostul preşedinte senegalez Abdou Diouf, Marina Walker, directoare adjunctă a Consorţiului Internaţional al Jurnaliştilor de Investigaţie, Can Dündar, fost redactor-şef al cotidianului turc Cumhuriyet, sau foşti alţi laureaţi ai Premiului Nobel, cum ar fi Amartya Sen, Joseph Stiglitz şi Mario Vargas Llosa.

„Obiectivul final al iniţiativei este de a obţine un angajament internaţional al statelor, al companiilor private şi al reprezentanţilor societăţii civile. RSF se aşteaptă să fie lansat un proces politic la iniţiativa mai multor lideri din ţări democratice, pe baza declaraţiei care va fi redactată, pentru a se ajunge la un ‘Pact internaţional pentru informare şi democraţie’”, afirmă organizaţia.

RSF vrea ca liderii din întreaga lume să se poată angaja „de la mijlocul lunii noiembrie” asupra elaborării unui astfel de „pact mondial”, a precizat Christophe Deloire pentru AFP.

10 TENDINŢE PENTRU 2022

The World Ahead 2022

BMTF, 18 nov – Dacă 2021 a fost anul în care lumea a întors cîrma împotriva pandemiei, 2022 va fi dominat de necesitatea de a se adapta la noile realități, atît în domenii remodelate de criză (noua lume a muncii, viitorul călătoriilor), cît și ca tendințe mai profunde, cum ar fi ascensiunea Chinei sau accelerarea schimbărilor climatice. Iată zece teme și tendințe de urmărit în anul următor, relatează The Economist.

1. Democrație vs autocrație. Alegerile de la jumătatea mandatului din America și congresul Partidului Comunist din China vor contrasta în mod viu sistemele lor politice rivale. Care este mai bun pentru a oferi stabilitate, creștere și inovație? Această rivalitate se va manifesta în orice, de la comerț la reglementări tehnologice, de la vaccinări la stații spațiale. În timp ce președintele Joe Biden încearcă să adună lumea liberă sub steagul democrației, țara sa disfuncțională și divizată este o reclamă slabă pentru meritele sale.

2. Pandemie pînă la endemie. Urmează noi pastile antivirale, tratamente îmbunătățite cu anticorpi și mai multe vaccinuri. Pentru persoanele vaccinate din lumea dezvoltată, virusul nu va mai pune viața în pericol. Dar va reprezenta în continuare un pericol mortal în lumea în curs de dezvoltare. Dacă vaccinările nu pot fi intensificate, covid-19 va fi devenit doar o altă dintre numeroasele boli endemice care îi afectează pe cei săraci, dar nu pe cei bogați.

3. Îngrijorări legate de inflație. Întreruperea lanțului de aprovizionare și o creștere a cererii de energie au dus la creșterea prețurilor. Bancherii centrali spun că este temporar, dar nu toată lumea îi crede. Marea Britanie este expusă unui risc deosebit de stagflație, din cauza penuriei de forță de muncă post-Brexit și a dependenței sale de gazele naturale scumpe.

4. Viitorul muncii. Există un consens larg că viitorul este „hibrid” și că mai mulți oameni vor petrece mai multe zile lucrînd de acasă. Dar există multe posibilități de dezacord cu privire la detalii. Cîte zile și care? Și va fi corect? Sondajele arată că femeile sînt mai puțin dornice să se întoarcă la birou, așa că ar putea risca să fie trecute cu vederea la eventuale promovări profesionale. Dezbaterile planează și asupra regulilor fiscale și a monitorizării lucrătorilor la distanță.

5. Noul techlash. Autoritățile de reglementare din America și Europa au încercat să țină sub control giganții tehnologiei de ani de zile, dar încă nu au afectat creșterea sau profiturile lor. Acum, China a preluat conducerea, atacîndu-și firmele de tehnologie într-o represiune brutală. Președintele Xi Jinping dorește ca aceștia să se concentreze pe „deep tech” care oferă avantaj geostrategic, nu frivolități precum jocurile și cumpărăturile. Dar va stimula acest lucru inovația chineză sau va înăbuși dinamismul industriei?

6. Creşterea criptomodedelor. La fel ca toate tehnologiile perturbatoare, criptomonedele sînt domesticite pe măsură ce autoritățile de reglementare înăspresc regulile. Băncile centrale caută, de asemenea, să-și lanseze propriile monede digitale, centralizate. Rezultatul este o luptă în trei căi pentru viitorul finanțelor – între mulțimea cripto-blockchain-DeFi, firme de tehnologie mai tradiționale și bănci centrale – care se va intensifica în 2022.

7. Criză climatică. Chiar dacă incendiile, valurile de căldură și inundațiile cresc în frecvență, o lipsă izbitoare de urgență predomină în rîndul factorilor de decizie atunci cînd vine vorba de abordarea schimbărilor climatice. Mai mult decît atît, decarbonizarea solicită Occidentului și Chinei să coopereze, la fel cum rivalitatea lor geopolitică se adîncește. Urmăriți un experiment de inginerie solară care urmează să fie efectuat de cercetătorii de la Harvard în 2022, care eliberează praf dintr-un balon de mare altitudine pentru a diminua lumina soarelui – o tehnică care, în acest ritm, ar putea fi necesară pentru a cîștiga lumii mai mult timp pentru decarbonizare.

8. Probleme de călătorie. Activitatea crește pe măsură ce economiile se redeschid. Dar țările care au urmat o strategie de „suprimare” cu zero covid, precum Australia și Noua Zeelandă, se confruntă cu sarcina dificilă de a gestiona tranziția către o lume în care virusul este endemic. Între timp, aproape jumătate din călătoriile de afaceri au dispărut definitiv. Acest lucru este bun pentru planetă, dar rău pentru turiștii ale căror călătorii sînt subvenționate de călătorii de afaceri cu cheltuieli mari.

9. Cursa spațială. 2022 va fi primul an în care mai mulți oameni vor merge în spațiu ca pasageri plătitori decît angajați guvernamentali, transportați dincolo de atmosferă de firmele rivale de turism spațial. China își va termina noua stație spațială. Realizatorii de film se luptă pentru a face filme în zero-g. Și NASA va prăbuși o sondă spațială într-un asteroid, într-o misiune din viața reală care sună ca un film de la Hollywood.

10. Fotbal politic. Jocurile Olimpice de iarnă de la Beijing și Cupa Mondială de fotbal din Qatar vor aduce aminte despre modul în care sportul poate aduce lumea împreună, dar și despre cît de mari evenimente sportive ajung adesea să fie fotbal politic. Așteptați-vă la proteste îndreptate către ambele țări gazdă, deși boicoturile echipelor naționale par puțin probabile.

EŞECUL SISTEMELOR POLITICE ŞI ROMÂNIA VULNERABILĂ

Vrem sau nu vrem, conştientizăm, sau nu, viitorul imediat, şi pe termen lung, va fi modelat de actuala pandemie. În definirea proiectelor viitoare, analiştii şi publicul larg trebuie să țină seama de patru forțe majore care transformă peisajul global: globalizarea și apariția unui nou tip de regionalizare, accelerarea concurenței globale în domeniul tehnologiei, demografiile îmbătrânite și cursa împotriva schimbărilor climatice. Pandemia COVID-19 nu modifică fundamental arhitectura gestionării eficiente a riscurilor geopolitice, dar va accelera traiectoria fiecăreia dintre aceste tendințe, se arată în raportul EY Perspective geostrategice în 2020.

Pandemia accentuează consecințele sociale, economice și politice ale îmbătrînirii populației. Profilul demografic al unei țări va modela poverile operaționale și în materie de costuri impuse de pandemie: societățile mai îmbătrînite se vor confrunta cu consecințe mai grave din punct de vedere economic și al pierderilor de vieți omenești provocate de această boală cu o revenire mai lentă a economiei. Națiunile cu o populație preponderent tînără, care se confruntă cu rate mari ale șomajului și cu fenomene de dislocare economică din cauza pandemiei, prezintă riscuri mai mari de tulburări sociale.

Virusul se răspîndește la nivel global, iar combaterea acestuia ar necesita eforturi globale la mai multe niveluri. Dar statele reacționează cu viziunea tunelului național. Aici ideologia naționalistă triumfă uneori chiar și asupra rațiunii limitate a politicii economice sau de sănătate. Vezi cazul României! Nici măcar în autoproclamata „putere europeană”, nu există nici un sentiment de coeziune. „Statele membre sînt cuprinse de naționalismul de criză”, așa cum spune jurnalistul austriac Raimund Löw.

Europa este un continent îmbătrînit care este supus unor presiuni uriaşe migraţioniste, economice, dar şi identitare de natură politico-istorică. În Uniunea Europeană, presiunile în direcția fragmentării au fost evidențiate de un răspuns la pandemie care, cel puțin pînă în acest moment, a fost greoi și lipsit de coordonare.

În această cheie trebuie citită întîlnirea între Premierul Ungariei, Viktor Orban cu Milorad Dodik, liderul sîrbilor bosniaci, care a anunţat recent un plan secesionist pentru entitatea sîrbă care, de la încheierea războiului din fosta Yugoslavie, formează, împreună cu comunitatea musulmană şi croată, Bosnia şi Herţegovina.

Milorad Dodik, care şi-a anunţat uneori intenţia de a-i scoate pe sîrbi din statul comun, a lansat recent o nouă ofensivă secesionistă, ameninţînd să retragă Republika Srpska din instituţiile centrale, precum armata şi sistemul judiciar.

Nimic nou sub soare! Doar adepţii globalismului se miră! Susţinerea separatismului de către unele state europene şi situaţia din Kosovo au declanşat amplificarea tendinţelor separatiste, care au avut ca rezultat criza din regiunea spaniolă Catalonia. Practic, Europa a salutat divizarea mai multor state de pe continent, fără a-şi ascunde bucuria în legatură cu asta. Iar acum, iată, avem Catalonia şi Kurdistan, dar și Veneto și Lombardia, iar autonomiile etnice maghiare bat la ușă! Disoluţia lentă și atomizarea de interese din sînul Uniunii Europene, populismul cras al liderilor din jur, chiar scăderea factorului de inteligență la leadership-ul european, statul slab în care domnesc grupări de interese care-i mimează neoficial serviciile, greoi, incomplet, sărac şi birocratizat, o corupţie mare, care o păzeşte pe cea mică, favorizează această mișcare pe care mulți se feresc să o numească… genetică!

Atît la nivel istoric, cît şi juridico-filozofic, sistemul internaţional din ultimii 25 – 30 de ani a fost marcat de tensiunea profundă între tendinţele naționale conservatoare şi cele revoluţionare anti-sistem împotriva lipsei de scrupule a unui stat hegemonic care abuzează de conceptul de suveranitate în manufacturile asociate cu corupția. În mod clar, orice tendinţă separatistă sau de autonomie pun în discuție consecințele semnării Păcii de la Westphalia (24 octombrie 1648), un troc prin care învingătorii şi învinşii îşi împărţeau diferitele provincii. Suveranitatea de tip westphalic, care se prezintă ca o suveranitate absolută, inflexibilă, a devenit, în noile condiţii, o piedică care impietează asupra capacităţii de a construi modele de guvernare adecvate.

Într-o asemenea situație, chiar cerrerile de autonomie cele mai fanteziste nu pot fi contracarate de lideri corupți de la centru, chiar dacă corectitudinea politică și socială le aparține. Moralitatea îndoielnică le vulnerabilizează discursul pro-națiune pentru că însăși națiunea devine adversar natural al unor astfel de lideri și instituții subordonate.

Presiunile migraționiste și terorismul european, mărunt dar în creștere, contribuie la acest fenomen.

Majoritatea actelor de violență din ultimii ani sînt puse pe seama refugiaților și a migranților economici.

Un nou studiu care a analizat demonstraţiile de stradă din 2006 pînă în 2020, a constatat că numărul mişcărilor de protest din întreaga lume a crescut de peste trei ori în mai puţin de 15 ani, informează Washington Post. Intitulat „World Protests: A Study of Key Protest Issues in the 21st Century”, studiul e realizat de o echipă de cercetători de pe lîngă Friedrich-Ebert-Stiftung (FES) din Germania şi de Initiative for Policy Dialogue, o organizatie non-profit afiliată la Columbia University. Analizînd îndeaproape peste 900 de acţiuni de protest din 101 ţări si teritorii, autorii au ajuns la concluzia că trăim o perioadă istorică asemănătoare cu atmosfera din anii 1848, 1917 sau 1968, „cînd un număr mare de oameni s-au revoltat împotriva modului în care erau lucrurile, cerînd schimbări”. Dar care este cauza? Autorii vorbesc despre „esecul democratiei”. Ei au constatat ca majoritatea evenimentelor de protest pe care le-au studiat – 54% – au fost provocate de eșecul sistemelor politice.

În ultimii ani, Europa s-a confruntat cu cele mai ample mișcări de masă de oameni de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Peste un milion de refugiați și de migranți au sosit în Uniunea Europeană, majoritatea fugind de războiul și teroarea din Syria și din alte țări aflate în dificultate. În spatele politicii Germaniei de primire a refugiaţilor syrieni stă un compromis care nu poate fi ignorat. Preţul pentru azilul syrienilor este plătit de imigranţii din Balcani, care au fost deportaţi pe capete, scrie Wall Street Journal. Criza migraţiei din Europa este într-un punct critic, în care pilonii politicii în vigoare se află sub stres constant. Şi acum, pandemia care a blocat economia globală dar şi orice iniţiativă legată de migranţi şi piaţa muncii în Europa. În spatele economiilor sînt modificări profunde – structurale, sociale, demografice – care pot duce la apariţia unei noi revoluţii!

Au explodat preţurile la energie şi alimente, dar de ce nu pot să crească şi salariile, pe medie, de la sine? Din cauza dezechilibrelor şi dezmăţului globalist de pînă în urmă cu doi ani! Potrivit Ziarului Financiar, economiile şi companiile au devenit prea productive, iar acest lucru, coroborat cu lipsa inflaţiei, a schimbat toate regulile!

1. Globalizarea, începută în anii ’80, a frînt clasa de mijloc, care este cea mai afectată în ţările occidentale. Multe joburi ale clasei de mijloc au plecat în ţările low cost, mai ales odată cu căderea comunismului, deschiderea pieţei est-europene şi creşterea Chinei.

2. Emigraţia în ţările vestice – acest lucru a dat posibilitatea companiilor să angajeze oameni pe salarii mai mici, ceea ce a pus presiune pe piaţa forţei de muncă şi pe sindicate.

3. Intrarea pe piaţa de muncă a femeilor – ultimele trei decenii au adus pe piaţa forţei de muncă din ce în ce mai multe femei care preiau şi poziţiile bărbaţilor, dar la salarii mai mici. În aceste condiţii, salariile nu cresc.

4. Echipamentele şi acum roboţii înlocuiesc forţa de muncă pe un cost mai redus – în ultimele decenii tot mai multe companii încearcă să înlocuiască oamenii cu echipamente sau roboţi pentru a deveni mai productive şi a face faţă concurenţei. Un echipament sau un robot nu oboseşte, nu cere majorări salariale, nu cere bonusuri, nu pleacă cînd vrea el, nu plăteşte taxe şi contribuţii la stat. Echipamentele au înlocuit joburile de mijloc. Iar acum, roboţii înlocuiesc procesele repetitive din companii, atacînd de data asta joburile low-cost.

5. Companiile mari au devenit din ce în ce mai mari, ceea ce a dus la scoaterea competitorilor de pe piaţă, darea oamenilor afară şi scăderea presiunii pe creşterea salariilor – în economiile occidentale cuvîntul de ordine este consolidarea, fuziunile şi achiziţiile, întărirea poziţiilor pe piaţă, cumpărarea concurenţilor şi închiderea lor, creşterea preţului produselor fără creşterea salariilor din companii.

6. Supracapacitatea de producţie – ultimii 30 de ani a adus o supracapacitate de producţie în toată lumea, ceea ce face ca firmele să aibă ca obiectiv într-un mod continuu reducerea costului prin toate mijloacele: înlocuirea oamenilor cu echipamente, cumpărarea concurenţei, trimiterea joburilor de mijloc în alte ţări pentru a reduce costul salarial.

7. Lipsa investiţiilor – în economiile puternice nu se mai fac investiţii de către companiile private decît dacă sînt noi tehnologii care înlocuiesc anumite modele de business, reduc numărul de salariaţi şi reduc costul salarial. Din acest motiv nu există cerere pentru noi locuri de muncă şi în consecinţă nu există presiune pe piaţa forţei de muncă în sensul creşterii salariilor.

8. Apariţia share economie şi a modelelor de business disruptive – de mai bine de două decenii, establishmentul economic mondial este dat peste cap de apariţia altor modele de business şi mai ales de apariţia de nicăieri, din alte zone, de tehnologie, a unor companii care lovesc în plin modelele tradiţionale. Google şi Facebook au distrus industria media, Uberul schimbă regulile în transportul persoanelor, Amazon a rupt din piaţa retailerilor tradiţionali, Tesla a ajuns să se bată cu marii producători auto, Apple a schimbat regulile în comunicare, digitalizare etc., low-costurile aeriene au răvăşit piaţa de transport tradiţională, ducînd la scăderea tarifelor, ceea ce a produs schimbări fundamentale în mobilitatea oamenilor, aducînd reduceri de costuri salariale în alte industrii pentru că pot să aducă oameni mai ieftin din alte ţări într-un timp foarte scurt.

9. Pentru că nu există inflaţie iar marile ţări occidentale sînt pline de datorii, nu mai au bani de investit în infrastructură – acest lucru nu creează locuri de muncă, nu creează cerere, nu creează presiune pe salarii.

10. Marile economii ale lumii, marile bănci, marii administratori de bani, marile companii de asigurări au prea mulţi bani, administrează prea mulţi bani. Pentru că sînt prea mulţi bani în lume care au fost economisiţi în ultimele şapte decenii prin diferite forme – democratizarea bursei, fonduri de investiţii, fonduri de pensii – şi nu există unde să fie investiţi în economii pentru că există supracapacitate, aceste mii de miliarde stau efectiv degeaba în conturi, cu 0% dobîndă. Pentru că aceşti bani nu sînt investiţi decît în titluri de stat, în blue-chipsuri, în real-estate, în terenuri, ei nu creează noi locuri de muncă, nu creează cerere, nu aduc majorări salariale ci, dimpotrivă, pun presiune pe companii să reducă costurile, să dea oameni afară, să investească mai puţin pentru a le aduce randamente mai mari.

Dacă establishmentul nu este atent, din rîndul tinerilor de astăzi care ştiu cel puţin două limbi străine, care se mişcă într-o parte şi-n alta, care vor şi speră la bani mai mulţi pentru a experimenta mai mult în domeniul vieţii personale, se va naşte noul Lenin, spune Cristian Hostiuc, Director Editorial ZF.

În urmă cu 100 de ani, imperiile s-au mărunțit în state naționale, dornice să-și afirme identitatea sufocată de abuzurile, birocrația și incompetența imperială. După un veac, aceleași tare trezesc în populațiile naționale abuzate dorința regăsirii identității regionale pentru o auto-guvernare onestă și echitabilă! Există o amprentă genetică socială primordială și nucleară: tribul și familia, pentru cea din urmă luptînd cu înverșunare motivată o parte a societății civile tradiționale, în frunte cu Biserica Națională. În România! Observația nu e nouă, juristul elveţian Gustav Moynier a propus în 1872 crearea unui tribunal internaţional care să judece dreptul ginţilor!

Într-o asemenea situație, chiar cererile de autonomie cele mai fanteziste nu pot fi contracarate de lideri corupți de la centru, chiar dacă corectitudinea politică și socială le aparține. Moralitatea îndoielnică le vulnerabilizează discursul pro-națiune pentru că însăși națiunea devine adversar natural al unor astfel de lideri și instituții subordonate.

În întreaga Europă partidele antisistem au cîştigat teren din cauza nemulţurilor populare faţă de politicile economice implementate de guverne, a nivelului ridicat al inegalităţii sociale şi ca reacţie la criza sanitară. Europa este în schimbare, iar România este vulnerabilă!

AVERTIZARE DE SECESIUNE A STATULUI ARTIFICIAL BOSNIA-HERŢEGOVINA

Newspapers are still put out daily by a full staff of editiors and journalist from within parts of this building in Sarajevo, Bosnia, as they did during the war in Sarajevo. The workers here produced a newspaper every day throughout the seige on Sarajevo with the exception of one Saturday edtion. They used a tunnel system to get in and out of the building. There are no plans to clean up or reconstruct the newspaper building, its tower and rubble around it are to be left as a memorial dedicated to the determination within the people of Sarajevo, Bosnia. (Joint Combat Camera Photo by Technichal Sergeant Billy W. Johnston, USAF.)

BMTF, 5 nov. – Eforturile în direcţia secesiunii în Bosnia şi Herţegovina se intensifică pînă la punctul în care Republica Srpska s-ar putea rupe şi ar putea distruge acordul de pace care a pus capăt războiului în regiune, a avertizat într-un raport un înalt oficial al ONU, transmite AFP, preluată de agerpres.

„Bosnia şi Herţegovina (BiH) se confruntă cu cea mai mare ameninţare existenţială a perioadei postbelice”, a scris într-un raport Înaltul Reprezentant al comunităţii internaţionale în Bosnia, Christian Schmidt. Acesta îl consideră responsabil de situaţie pe Milorad Dodik, un reprezentant naţionalist sîrb în cadrul preşedinţiei colegiale (tripartite) a statului bosniac. De ani de zile Dodik îşi susţine ambiţia de a vedea Republica Srpska (RS), majoritar sîrbă, separîndu-se de restul Bosniei.

Dodik a declarat recent că Republica Srpska se va retrage din administraţia comună judiciară, militară şi fiscală. Dacă această intenţie s-ar concretiza, planul lui Dodik ar distruge arhitectura Acordurilor de pace de la Dayton din 1995, care au pus capăt războiului de peste trei ani dintre sîrbi, croaţi şi bosniaci.

Acordurile de la Dayton au creat două entităţi în mare parte autonome, Republica Srpska şi Federaţia Bosniaco-Croată, precum şi o serie de instituţii de stat pentru a garanta funcţionarea normală a statului Bosnia şi Herţegovina. Cu toate acestea, Dodik se pregăteşte să creeze o armată separată pentru RS, ceea ce ar duce la dizolvarea efectivă a armatei statului federal. De asemenea, boicotează instituţiile statului, inclusiv preşedinţia şi parlamentul.

„Dacă reuşesc fără opoziţie în acest demers, autorităţile RS ar stabili un nou cadru constituţional şi legal care să scoată RS din arhitectura Dayton, în special din ordinea constituţională a BiH, ceea ce este sinonim cu secesiunea”, a spus Schmidt. „Acest lucru echivalează cu o secesiune neproclamată”, a adăugat el.

Între timp, Consiliul de Securitate al ONU a autorizat miercuri, în unanimitate, o prelungire cu 12 luni a actualei misiuni de stabilizare a UE, Eufor Althea, după o dispută cu privire la rolul de înalt reprezentant ocupat de Schmidt, Rusia susţinînd că această poziţie nu mai este necesară şi solicitînd recent desfiinţarea sa.

Ameninţînd cu veto prelungirea forţei multinaţionale de stabilizare conduse de europeni în BiH, Rusia l-a împiedicat pe Schmidt să informeze miercuri Consiliul de Securitate al ONU despre situaţia din BiH pe baza raportului său.

La fel ca în ultimii doi ani, Rusia, care îi susţine pe sîrbii bosniaci, a criticat ferm postul de înalt reprezentant pentru BiH şi reprezentant special pentru UE. Moscova refuză chiar să îl recunoască, după 12 ani de mandat, pe germanul Christian Schmidt care i-a succedat austriacului Valentin Inzko, aminteşte AFP.

Rusia contestă principiul acestui post considerat părtinitor şi a cerut în 2019 la ONU închiderea biroului înaltului reprezentant, pe care îl acuză că face lobby în favoarea integrării euro-atlantice a BiH.

CRIZA POPOARELOR

Analiza specialiştilor în domeniul securităţii scoate în evidenţă că la acest început de mileniu, popoarele doresc condiţii mai bune de viaţă şi de muncă pentru ei şi generaţiile următoare. Pretenţiile faţă de autorităţi au crescut depăşind, uneori, realităţile şi posibilităţile de rezolvare a unor situaţii. A crescut, de asemenea, intoleranţa faţă de cei din jur, faţă de lideri. Dacă la acestea mai adăugăm şi moştenirile istoriei, deducem că multiplele situaţii de criză din ultimii 20 ani, multe rămase nerezolvate, nasc o serie de întrebări care se pot rezuma astfel: sînt oare crizele inevitabile în viaţa popoarelor?; sînt oare popoarele conştiente de urmările crizelor?; guvernele sînt pregătite să gestioneze crizele în favoarea popoarelor pe care le conduc?

Răspunsul este unul singur şi comun pentru toate aceste întrebări: NU!

În opinia mea, criza reprezintă acea perioadă din viaţa unei societăţi caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăţilor şi izbucnirea conflictuală a tensiunilor. Ea se concretizează prin expunerea unor aspecte temporare sau permanente ale modului de organizare al sistemului, care nu-i mai permit acestuia să funcţioneze.

Ieşirea din criză se face fie prin schimbarea fundamentală a sistemului şi înlocuirea acestuia, fie prin modificări importante, ale structurii sale!

Criza are la bază cauze economice, politice, sociale, religioase, juridice, etnice etc., care nu au fost rezolvate în cadrul sistemului în timp util şi în mod paşnic, în scopul echilibrării raportului dintre nevoi şi posibilităţi. Este important de subliniat că, niciodată, o criză nu are la bază numai una din categoriile de cauze enumerate mai sus! În consecinţă, situaţiile de criză au la origine cauze multiple, de natură obiectivă şi, ca urmare, ele NU se rezolvă şi NU POT fi lăsate să se rezolve de la sine!

Conform manualelor de specialitate, principiul de funcţionare al managementului crizelor exclude menţinerea aberantă în funcţie a unui guvern ce s-a dovedit depăşit de situaţie, sau incapabil să gestioneze situaţia de criză, fie din incompetenţă, neştiinţă sau rea-voinţă, chiar incapabil să gestioneze comunicarea cu victimele crizei!

Crizele sînt diferite în funcţie de domeniul de manifestare şi caracteristicile lor generale.
• lipsa totală de informare sau informarea unilaterală;
• pierderea controlului asupra situaţiei;
• chiar dacă este o criză internă, în majoritatea cazurilor, radiografia ei este urmărită şi din exterior;
• procesul de luare a deciziilor înregistrează disfuncţionalităţi frecvente, ceea ce duce, de cele mai multe ori, la crearea panicii în rîndul părţilor;
• de regulă, organizaţia care gestionează criza îşi concentrează atenţia spre planificarea acţiunilor pe termen scurt, arareori se ajunge ca o criză să fie gestionată pe termen lung. Un exemplu, doar: Cum s-a intamplat şi cu Uniunea Sovietica, în urmă cu 20 de ani, Uniunea Europeană se prăbuşeşte sub povara propriilor contradicţii economice, cred analiştii internaţionali. Speculatorii iau în calcul şi datoriile generate de sistemele de pensii, care au nevoie de fonduri din ce în ce mai mari, deşi cei care cotizează sînt mai puţini. De asemenea, autodistrugerea sistemului de sprijin de la stat este predictibilă, avînd în vedere o rată a natalităţii mai scazută, o rată a şomajului mai mare, economiile mai mici şi taxele mai mari;
• multe din crize sînt inevitabile datorită factorilor interni sau externi care le generează!

• parte din crize pot afecta securitatea naţională, dar cele mai multe au doar implicaţii în planul interesului public al ideii de oportunitate, valoare, şi au avut ca efect stagnarea dezvoltării economico-sociale şi chiar regresul social. Apropo de oportunitate, analiza bătrînului George Friedman, fondatorul STRATFOR, referitoare la Turcia ca mare putere a sec 21, am privit-o, recunosc cu scepticism, considerînd că interconexiunile internaţionale în materie de securitate regională nu vor putea fi modificate prea curînd!

România este, cred, în acest moment, într-o situaţie extrem de gravă, crizele internaţionale grefîndu-se pe crizele noastre locale multiple. E bine de ştiut, criza debutează cu multă confuzie şi lipsă de control şi se dezvoltă cu viteze imprevizibile! În România, acum, oricare dintre ramurile crizei se acutizează va afecta securitatea naţională! În domeniul crizelor care pot afecta securitatea naţională, cîteva manifestări sînt comune:
• creşterea infracţionalităţii, prin apariţia unui grad de violenţă care-l depăşeşte pe acela specific situaţiilor normale;
• deplasarea unor grupuri mari de oameni dinspre zonele afectate de criză spre cele neafectate sau în sens invers, în scopul sprijinirii şi amplificării acţiunilor elementelor turbulente;
• izbucnirea unor tulburări şi manifestaţii de mare amploare, cu caracter revendicativ, de diverse nuanţe, greu de soluţionat şi care degenerează în acţiuni de încălcare gravă a normelor de drept, punînd în pericol ordinea constituţională şi stabilitatea internă, ce se pot desfăşura la nivel naţional sau zonal;

Gestionate corect, printr-un management de criză eficient, CRIZA se poate transforma în OPORTUNITATE. Trebuie doar ca factorii de decizie, de la nivelul statului să acţioneze în sensul sprijinirii dezvoltării eficienţei şi schimbărilor la nivelul societăţii, popoarele singure avînd forţa interioară de a produce anticorpii necesari supravieţuirii!

93

93

RADIODIFUZIUNEA ROMÂNĂ împlineşte 93 de ani. Momentele importante din istoria sa, aproape seculară, se regăsesc într-o cronologie a momentelor istorice şi oficiale care o definesc:

2003

• 23 februarie – În premieră absolută în presa audiovizuală, o echipă de reporteri speciali de la Radio România a transmis în direct de pe portavionul american USS Abraham-Lincoln, în timpul războiului din Irak

• martie 2003 – Radio România Actualităţi trimite în Irak 14 reporteri speciali ce transmit în direct conflictul din Golf, în cadrul „Operaţiunii curcubeul” organizată de Radio România Actualităţi şi Ministerul Apărării Naţionale

2014

• 24 octombrie – Radio România vernisează, în foaierul Sălii Radio, expoziţia „România în Afganistan – 12 ani de parteneriat strategic româno-american”, cu fotografii realizate de corespondenţii de război ai Radio România

2015

• 8 – 12 septembrie – Filmul documentar „România în Afganistan” – marca Radio România Actualităţi, semnat de jurnaliştii Mario Balint şi Ilie Pintea şi avându-l ca producător pe Nicu Popescu, realizat de reporterii Radio România cu sprijinul Statului Major General despre cei 12 ani de prezenţă românească în teatrul de operaţii din Afganistan – a fost selectat pentru a participa în concurs la cea de-a şasea ediţie a Festivalului Internaţional de Film Istoric şi Militar din Polonia – Varşovia

2016

• 25 august – Un documentar video al Radio România a fost selectat de juriul Festivalului Internaţional al Filmului Istoric şi Militar din Polonia pentru participarea în competiţia desfăşurată la Varşovia, ce va desemna, la mijlocul lunii septembrie, cele mai bune producţii care au subiecte militare. Festivalul se află la cea de-a şaptea ediţie, iar Radio România a fost selectat pentru a doua oară în concurs, alături de case de producţie şi televiziuni din întreaga lume. Documentarul Bătălia de la Nassiriyah a fost produs de Radio România Actualităţi în 2013, atunci când s-au împlinit zece ani de la prima luptă în care a fost angajată Armata Română după cel de-al doilea război mondial. Documentarul, care îl are ca producător pe Nicu Popescu, a fost realizat de Ilie Pintea şi Mario Balint, după o idee de Radu Dobriţoiu, corespondent de război al Radio România, care a relatat despre această bătălie chiar de la faţa locului, din Irak, unde însoţea trupele române.

AVERTISMENT/INFORMARE: BLACKOUT – BEZNĂ TOTALĂ

BMTF, 31 oct – ONG-uri sau mici afaceri private respectabile, deloc apocaliptice, gestionate de foşti militari în forţele speciale, structuri de informaţii sau Legiunea Străină, atrag repetat atenţia asupra pericolelor sociale iminente, a catastrofelor ce pot lovi societatea noastră liniştită. Starea de pace şi relaxare în care ne regăsim este doar aparentă. Trainingurile şi sesiunile de comunicări pe care aceşti vizionari le gestionează devin de nepreţuit, în contextul actualităţii.

Zilele acestea, Protecţia Civilă din cadrul Ministerului Apărării de la Viena atrage atenția asupra unui risc, neglijat la București, și-și informează populația asupra unui Blackout, care ar afecta aprovizionarea, traficul, comunicațiile, mass-media și siguranța publică.

„Luăm în calcul o întrerupere de curent în viitorul apropiat”, avertizează Klaudia Tanner, ministrul apărării din Austria

În acest context, forțele armate din Austria desfășoară de cîteva săptămîni o campanie masivă de informare şi conștientizare a opiniei publice prin intermediul mass-media despre „blackout“, adică o pană de curent de dimensiuni mari, catastrofale. Campania face parte din calendarul anual de informare publică a Protecţiei Civile austriece.

Autoritățile din Austria nu-și pun problema dacă va fi acest „Blackout”, ci cînd se va întîmpla.

Pe 9 ianuarie 2021 a existat un deficit masiv de acoperire cu energie electrică și astfel o scădere a frecvenței în toată Europa Centrală, scenariul blackout-ului fiind evitat doar prin oprirea imediată a unor mari consumatori din rețeaua electrică europeană, relatează diepresse.com.

Nu este prima dată cînd armata austriacă anticipează corect o criză de proporții, în baza analizei informaţiilor referitoare la riscuri, amenţări şi vulnerabilităţi. Campania de informare stradală, numită „Blackout – ce să faci atunci cînd totul s-a oprit?” cuprinde 6.300 de afișe explicative trimise celor 2.095 de municipii din Austria. Scopul este de a oferi populației sfaturi, campania de informare cuprinde și inserții publicitare în presa audio-vizuală și scrisă cu titlul: „Blackout! Plănuiți-vă să petreceți acasă un concediu ca la camping pentru 14 zile“!

Potrivit recomandărilor experților militari austrieci, este de așteptat ca în cazul unei întreruperi de curent în Austria să nu existe curent electric pentru cel puțin o zi, iar pentru întreaga Europă sînt așteptate întreruperi de… o săptămînă. Conform aceleași surse, probabilitatea unui blackout în următorii 5 ani este de 100%.

Telefoanele mobile, rețelele fixe și internetul vor fi paralizate. Vor înceta să funcționeze automatele bancare, stațiile de benzină, majoritatea mijloacelor de transport în comun, lifturile, sistemele de încălzire și răcire, vor fi probleme semnificative în aprovizionarea cu apă și în funcționarea canalizării. Principala problemă în gospodării este că dispozitivele de răcire sau sistemele de încălzire se defectează odată cu lipsa energiei electrice, ceea ce poate avea efecte diferite și dramatice în funcție de anotimp. Procurarea hranei va fi dificilă, citează b1.ro

Va fi „ca o campare între patru pereți”, spun austriecii.

Forțele armate austriece informează, pe pagina ministerului federal al apărării, bundesheer.at despre obiectele pe care fiecare dintre noi ar trebui să le avem la îndemînă.

„Procurați-vă un radiou cu baterii, alternativ asigurați-vă că aveți acces la radioul unui automobil. Păstrați astfel în permanență rezervorul automobilului pe jumătate plin, lămpi portabile pe baterii, lumânări, extinctoare și sisteme de atenționare privind concentrația de monoxid de carbon.

Depozitați în gospodărie apă de băut, 2 l de persoană pe zi, pentru 3-5 zile, rezerve de hrană pentru 3–5 zile, medicamentele necesare pentru două săptămîni, bani în numerar”.

– Radio cu baterii (radio auto!)

– Lanterne sau faruri (inclusiv suficiente baterii de rezervă)
– Lumînari, aprinderi, stingătoare, alarme de monoxid de carbon
– Apă (2 litri de persoană pe zi; 3-5 zile), băuturi, ceai, cafea
– Mîncare durabilă timp de 2 săptămîni (paște, orez, conserve…)
– Medicație esențială timp de 2 săptămîni, trusă de prim ajutor
– Articole de toaletă, saci de gunoi, benzi adezive, fermoar
– Aragaz, grătar, pastă de combustibil
– Bani lichizi în bancnote și monede mici
– Saci de dormit, pături, haine calde
– Jocuri, blocuri de scris, pixuri
– Mașina să aibă rezervorul măcar pe jumătate plin.

Ce ar trebui să faci imediat?

Împreună cu familia și prietenii, gîndiți-vă ce probleme apar și ce posibile soluții pot fi pregătite încă de acum. Urmaţi un curs de supravieţuire în medii ostile.
– Asigură stocuri pentru 2 săptămîni

– Completați trusa de prim ajutor

– Stabiliți un punct de întîlnire unde să vă întîlniți atunci cînd telefoanele nu vor mai funcționa (de exemplu, cu copiii care sînt la școală sau în altă parte departe de casă)

Ministrul austriac de Interne spune că: „Planurile noastre prevăd că poliția va putea rezista timp de 72 de ore și va putea garanta operațiuni de urgență încă patru zile”.

Se pregătesc în 100 de cazărmi așa-zise „insule de siguranță”, care să permită armatei să funcționeze și să comunice autarhic în blackout. Se instituie un centru integrat de comandă la nivel federal.

Pentru a sensibiliza populația, televiziunea austriacă de stat ORF va difuza în curînd un serial denumit ”Totul în beznă“.

Astefel de campanii de informare a populaţiei în situaţii de urgenţă se derulează şi în România, cu singura diferenţă că în ţara noastră, Protecţia Civilă se află integrată în cadrul Inspectoratelor pentru Situaţii de Urgenţă aflate în subordinea Ministerului de Interne. Informaţii şi sfaturi similare găsiţi pe site-urile DSU şi IGSU, dar şi pe cele ale ISU-rilor judeţene, în funcţie de tipurile de riscuri şi ameninţări din zonele arondate.

Nimic nou sub soare!

CRIZELE ŞI OPORTUNITĂŢILE DE SCHIMBARE ÎN BINE

Erau criza şi evoluţia ei, predictibile? Citite într-o cheie de securitate naţională, eu zic că DA! Imbecil folosit, sau nu, cuvîntul CRIZĂ rămîne unul dintre cel mai utilizat, iar înţelesurile sale sînt multiple. Originea sa este în greaca antică. Pe vremea lui Platon, verbul KRINEIN avea înţelesul de „a judeca” sau „a decide”, însă esenţialul etimologiei cuvîntului rezidă în noţiunea de DECIZIE.

Sigur, CRIZA are mai multe definiţii iar actul gestionării acesteia se numeşte MANAGEMENTUL CRIZEI. Nu am să cad în damblaua didactică – deşi îmi vine uneori, uitîndu-mă la tv! – însă, am să reproduc o definiţie a crizei, atribuită lui Charles Hernu, fost ministru francez al apărării – acuzat că ar fi fost agent KGB! – între 1981 şi 1985, în perioada preşedinţiei lui Francois Mitterrand, de către autoarea Alexandra Schwartzbrod în cartea sa „Un preşedinte care nu iubeşte războiul” (Ed. Plon, 1995, pag.34): „Criza este acea formă de înfruntare neconcretizată, destinată a cîntări greu în balanţa decizională a celuilalt, pentru a-l constrînge să renunţe la interesele sale legitime şi a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total”! În momentul de faţă, CRIZA reprezintă o accelerare a redistribuirii puterii în sistem.

Definiţia transcrisă reflectă cîteva puncte interesante: existenţa unor decizii importante de luat fără a avea acces la ansamblul informaţiilor, cu timp limitat şi tensiune ridicată; aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei; perceperea crizei ca un ansamblu de ameninţări, pericole, riscuri şi vulnerabilităţi; ruptura cu un status quo şi amînarea stării de echilibru; şi… posibilitatea confruntării militare!

Teoretic, dacă CRIZA reprezintă un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat, ea este, deci, UN FENOMEN ACUT şi nu cronic, precum în România ultimilor 30 de ani, cu o dinamică de hotărîri anormale şi extraordinare! Aceasta fiind cheia transcrierii fenomenelor la care luăm parte, implicaţiile ei determină măsuri specifice pe termen lung, o gîndire coerentă şi măsuri constante – specifice, mai degrabă serviciilor speciale – ori, politicienii gîndesc în cicluri electorale, scurte, de 4-5 ani. Doar previzibilitatea ameninţărilor permite o planificare corectă a răspunsului.

CRIZA ESTE PURTĂTOARE DE RISCURI PENTRU SECURITATEA NAŢIONALĂ, iar o ţară cum e România, angajată într-un amplu proces de transformare internă, firească după aderarea la NATO şi UE, generează, inevitabil, o vulnerabilitate generală sporită, atît la modificările profunde ale mediului internaţional, dar şi la atacurile diverselor „entităţi”, ţara noastră fiind plasată în acel spaţiu de POWER POLITICS pe Continentul European. Deci, cu atît mai mult avem nevoie să acţionăm coerent şi în cicluri lungi, după o evaluare a riscurilor şi vulnerabilităţilor.

Între ameninţări şi starea mediului internaţional există o strînsă interdependenţă. Astăzi, multipolarismul – a cărui evoluţie rapidă a fost determinată de Războiul din Iraq, a dus, pentru SUA (putere unipolară după căderea URSS şi destrămarea sistemului bi-polar) la un consum accentuat de putere. Criza modifică ierarhiile puterii şi geografia acesteia, dinspre Occident spre Asia de Est şi dinspre actorii statali spre cei non-statali, exercitînd o presiune uriaşă asupra arhitecturii instituţionale şi de securitate de după Al 2-lea Război Mondial.

Acesta este şi al doilea element fundamental al „cheii”: consumul accelerat de putere al SUA a transferat resurse financiare incredibile, dinspre stat înspre actorii non-statali, reprezentaţi de ONG-uri, bănci, companii. Îşi mai aminteşte cineva? La izbucnirea crizei PRIME, SUA au transferat primele bani de la buget în conturile unor instituţii financiare care au speculat cu active toxice, întărindu-le şi slăbind structura de rezistenţă a statului. Această „mită” nu a făcut altceva decît să mute actorii non-statali în Europa, declanşînd teroarea financiară la care asistăm astăzi.

Astăzi, lupta pentru STATUT, PUTERE ŞI INFLUENŢĂ se dă între state şi între actori statali şi non-statali. După cum se poate vedea, din cei doi ani pandemici, bătălia este pe viaţă şi pe moarte! Capitalismul liberal a reuşit să decupleze economia financiară de cea reală, astăzi, activele speculative depăşind de 11 ori PIB-ul mondial! Valoarea l-a făcut pe Valentin Lazea, de la BNR să spună , la un moment dat, despre acest fenomen că „este împins la limitele nebuniei”! Rezultatul este accentuarea conflictualităţii internaţionale.

Într-un astfel de mediu, ameninţările se diversifică, însă ameninţarea asimetrică generată de actorii non-statali rămîne cea mai importantă, pe termen scurt, imediat, cel puţin. Aceştia speculează lipsa de capacitate a statelor de a le controla acţiunile şi se bazează pe imprevizibilitatea acţiunilor lor. Iniţiativa le aparţine, de aceea statele doar reacţionează în loc să prevină!

Statul naţiune pe care îl cunoaştem astăzi de la Pacea Westfalică, în relaţia cu alte state a dezvoltat pîrghii de cooperare: tratate, înţelegeri, protocoale, sancţiuni. Cu actorii non-statali, aşa ceva NU există, ba chiar relaţiile sînt bizare. De exemplu, agenţiile de rating reprezintă un barometru pentru investitorii privaţi care se regăsesc ca actori principali în orice politici de dezvoltare statală. Deci, dependenţa statului de actorii non-statali a devenit o vulnerabilitate. Ba mai mult, ameninţarea financiară nu mai acţionează secvenţial ci concomitent şi necesită un răspuns imediat, deci, o măsură de criză care, de cele mai multe ori nu are nimic în comun cu democraţia sau cu regulile „ortodoxiei” guvernării.

Incapacitatea de răspuns a statelor – şi, deci, a elitelor politice – reprezintă, la rîndul ei o ameninţare actuală, care, suprapusă peste o vulnerabilitate structurală, combinată cu un „trup slab” al statului-naţiune, depăşeşte capacitatea statului de a o combate! Situaţia mă determină să spun că elita politică este subdezvoltată şi incapabilă de viziune pe termen lung, dincolo de ciclurile electorale, atunci cînd nu este complet descreierată sau vîndută intereselor actorilor non-statali! Din păcate, situaţia comatoasă din România este determinată ŞI de faptul că ţara noastră, după 32 de ani, nu dispune de un sistem coerent de formare a acestora. Clientelismul, impostura, ticăloşia şi lipsa de competenţă fac ca destul de rar să apară oameni potriviţi la locurile potrivite, fapt ce afectează grav coerenţa unor instituţii fundamentale! O guvernare diminuată – generată şi de faptul că actul de guvernare ţine de capacitatea elitelor chemate să-l exercite – rea, proastă, permite infiltrarea actorilor non-statali în zone cheie ale deciziei, producînd vulnerabilităţi structurale în procesul de decizie.

Ideograma chineză ce reprezintă noţiunea de CRIZĂ pune accentul pe două idei: PERICOLUL şi OPORTUNITATEA. Primul, pentru a fi evitat, al doilea, pentru a fi folosit! Există indivizi, care se agită mai puţin, sau deloc, la televizor, dar care ştiu că o CRIZĂ, alături de negociere şi război, REPREZINTĂ UN MECANISM UTIL PENTRU EVOLUŢIA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL. Deşi este un instrument greu de mînuit – din cauza caracterului său tumultos – ea se dovedeşte un puternic „transformer” în raporturile dintre state şi diverşi alţi actori şi un mijloc de recalibrare a sistemului internaţional. Deci, e departe de a fi inutilă! Să o folosim şi în România să schimbăm din temelii clasa politică!

ROMÂNIA, STARE DE CATASTROFĂ TOTALĂ

BMTF, 20 oct – România se află de mai multe luni în stare de colaps, culminînd ieri cu cea de catastrofă totală. În timp ce asupra ţării s-au abătut mai multe valuri de crize, concomitente şi succesive, în spaţiul public decidenţii politici se comportă autist, iar propagandiştii încearcă să arunce vina pe Rusia şi partidul lui Simion pentru starea de catastrofă. Marţi, au fost înregistrate în România 18.863 de cazuri noi de persoane infectate cu SARS – CoV – 2 (COVID – 19), în condiţiile în care, din cauza testelor relativ puţine, această cifră reprezintă doar vîrful situaţiei reale! Este un record al numărului infectărilor și al deceselor de la începutul pandemiei în România! Au fost raportate şi 574 decese. RECORDURI LA NIVEL MONDIAL!!! 1.805 sînt internate la ATI, în condiţiile în care numărul real al paturilor de ATI, în România, este de 1500, număr atins la 9000 de cazuri de infectări!

L-am ascultat ieri pe Iohannis, care, după ce a provocat și alimentat criza politică, aruncînd țara în moarte, se spală pe mîini. Într-o punere în scenă ipocrită, cu mască și cu o intonație sacadată, voit pedagogică, Klaus Iohannis a anunțat că nu știe cum s-a ajuns aici. Am ceva legături cu radioul de vreo 30 de ani, iar vocea locatarului de la Cotroceni a sunat şovăielnică, mincinoasă, cu poticneli de citire şi frazare, incapabilă să mă mobilizeze pe mine, cetăţean al acestei ţări, incapabilă să-mi transmită curaj şi încredere. Fără lideri credibili, campania media de vaccinare s-a dovedit un eşec total, iar zecile de milioane de euro aruncate de PNL din bugetul de stat, banii noştri!, în buzunarele unor televiziuni, radiouri şi ziare nu au făcut decît să cumpere politic media şi jurnalişti. Acum, aceştia sînt la fel de vinovaţi ca Iohannis de dezastrul în care ne aflăm şi ar trebui să răspundă în solidar! Cum solidar ar trebui să răspundă şi Cîţu, Rareş Bogdan, Orban & Co. PNL care au făcut guvernarea zob şi au adus țara pe marginea prăpastiei, prin abdicarea premierului PNL de la atribuțiile funcției! Ultima declaraţie a lui Cîţu a fost: bunăstarea este resimţită de fiecare român! Inclusiv de cei morţi şi cei de la terapie intensivă!

Iohannis este primul şi cel mai important vinovat pentru dezastrul de astăzi al ţării. Iohannis este cel care a anunțat că vaccinarea a fost un succes, pandemia a fost învinsă! Iohannis a fost cel care a legitimat, în plin Val 4 și cînd deja se murea mult, un Congres PNL cu 5.000 de oameni într-o sală, și unde nici măcar certificatul de vaccinare nu a fost cerut tuturor la intrare. Iohannis este cel care s-a prezentat la o lansare pe un teren de golf, îmbrăcat publicitar și îndemnîndu-ne pe toți să practicăm golful. Iohannis este cel care a împins țara în criză guvernamentală, din calcule personale, și care nu și-a exercitat rolul constituțional de mediator. Nu a mediat între partide, ci a încercat, politicianist, să mai dea o şansă găştii PNL!

Trec peste faptul că refuză să convoace CSAT şi să preia atribuţiile de comandant suprem în situaţia de catastrofă totală! Marţi, Iohannis a anunţat că astăzi VA CONVOCA… ŞI NE VA ÎNCHIDE! Cică măsuri dure şi nepopulare… Președintele şi-a reclamat, de fapt, dreptul suveran de a se spăla pe mâini şi de a nu trage la răspundere vinovaţii de atare situaţie. Adică, nu va demisiona din viaţa publică!

Și dacă vedem cine și ce a greșit, acum ceea ce mai contează este să depășim această mare cumpănă. Încă o dată, președintele Klaus Iohannis, autorul acestei fraze, și-a arogat poziția de comentator extern, aceea a unui turist care a văzut și acum poate judeca de ce țara merge din înmormîntare în înmormîntare. Greşit, Iohannis! Greşit! Contează cine a greşit! Pentru că greşelile sînt faţă de POPOR nu faţă de Carmen!

La așa politicieni, nici nu mai avem nevoie de inamici. În ultimul Barometru de securitate, 41,2% dintre români consideră incompetența clasei politice ca principală amenințare la adresa securității statului, alături de corupție 46,3%, pandemie 43,3% și criza aconomică 51,5%.

Doar 4,8% consideră că Rusia ar fi o amenințare.

Cînd vine vorba de încredere, armata este cotată cu 86,6% la foarte multă şi multă încredere, pe locul doi fiind biserica cu 70,2%. Generale Ciucă, te rog, nu ne dezamăgi!

Evident, românii nu au încredere în instituţii fundamentale ale statului, precum Preşedintele României, doar 22,7%, Guvern – 19,1%, Parlament – 21,4%. În schimb, românii au încredere în NATO – 67,3% şi UE – 59,2%.

Sondajul a fost realizat de Laboratorul pentru Analiza Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS), în parteneriat cu Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale (ISPRI) al Academiei Române, în perioada 1 – 10 octombrie 2021, avînd o marjă de eroare maximă admisă a datelor de ±3.1%, la un grad de încredere de 95%.

ADEVĂRATA SURSĂ DE INDIGNARE: WAGNER SÎNT RUŞI!!!

Am scris, destul de succint, recunosc, în lucrarea „TARGET – Operaţiuni militare externe în combaterea terorismului”, apărută în 2010 la Editura Banatului Montan, sub egida Asociaţiei Române a Specialiştilor în Securitate (ARSS), că în condiţiile în care numeroşi combatanţi nu au statut de beligeranţi, ci acela de actori non-statali, ONU poate angaja actori non-statali, în speţă companii militare private, să poarte războaie cu actorii non-statali, în speţă grupările teroriste, în acest fel rezolvîndu-se problemele juridice pe care le ridică folosirea forţei unei coaliţii de state împotriva unor grupări non-statale!

PMC sînt potenţial utile ONU şi altor organizaţii internaţionale pentru că desfăşurarea lor ar stîrni mai puţine controverse politice decît decizia de a desfăşura trupe naţionale sub egida ONU. Această atitudine „civică” este valabilă şi în cazul „omului nou”, dependent de fotoliu şi televizor, care „adoră” să lupte prin intermediul altcuiva!

Deşi PMC au apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, schimbările geopolitice şi restructurarea forţelor armate din multe ţări ca urmare a încheierii Războiului Rece au determinat dezvoltarea rapidă a industriei militare private. Astăzi peste 150 de companii furnizează servicii în peste 50 de ţări.

Şeful diplomaţiei franceze, Jean-Yves Le Drian, i-a acuzat duminică seară pe mercenarii grupului privat rus Wagner că „se substituie” autorităţii statului în Republica Centrafricană şi că „au confiscat capacitatea fiscală„, notează AFP.

„Cînd intră într-o ţară, ei comit numeroase violări, exacţiuni, jafuri pentru a se substitui uneori chiar autorităţii ţării”, a afirmat Jean-Yves Le Drian în cursul emisiunii „C dans l’air” de pe canalul France 5.

„Cel mai spectaculos exemplu este Republica Centrafricană unde, în cele din urmă, pentru a putea fi plătiţi, confiscă capacitatea fiscală a statului„, a spus el.

Franţa, foarte implicată militar în lupta împotriva terorismului în Mali, este împotriva unei posibile sosiri a grupului Wagner în această ţară pentru a instrui forţele armate locale şi pentru a asigura protecţia conducătorilor. Parisul a avertizat deja autorităţile de tranziţie maliene că prezenţa grupului Wagner ar pune sub semnul întrebării angajamentul său militar în Mali.

„Nu este posibil pentru noi. Este complet incompatibil cu modul în care concepem lupta împotriva terorismului în Mali”, a reiterat Jean-Yves Le Drian.

Grupul Wagner este suspectat, în special de Paris, că acţionează în numele Kremlinului, unde acesta nu doreşte să apară prea oficial.

„Wagner este în primul rînd o companie de mercenari ruşi care fac război prin procură în numele Rusiei, chiar dacă Rusia neagă (…) Nu păcăleşte pe nimeni”, a insistat ministrul.

În septembrie, ministrul francez de externe i s-a plîns de acest lucru omologului său rus, Serghei Lavrov, cu prilejul Adunării Generale a Naţiunilor Unite la New York.

„I-am spus asta. El a spus, nu sunt eu. I-am spus, ba da, tu eşti. Ei se refugiază în spatele faptului că un stat sau altul are dreptul să încheie un contract cu o firmă sau alta. Or, nu aceasta este realitatea”, a spus el.

„Realitatea este că sînt combatanţi, indivizi care încalcă dreptul internaţional şi pun sub semnul întrebării chiar suveranitatea statelor”, a spus el.

Termenul de MERCENAR se regăseşte într-o multitudine de perioade istorice, de la Crucificarea lui Christos – cînd este condamnat să-şi petreacă întreaga viaţă ca soldat, pînă la cel care stă aşezat în bena unei furgonete, pe bidoane de apă de 5 galoane, şfichiuit de vîntul rece al deşertului în Ajunul Anului Nou, undeva, la graniţa dintre Iraq şi Arabia Saudită.

Termeni precum mercenari şi companii de securitate private (PSC) sînt folosiţi pentru a desemna PMC.

Pînă de curînd, erau numiţi mercenari actorii dintr-un conflict care sînt, în general, motivaţi de cîştigul personal. Termenul apare în unele tratate internaţionale, dar acestea au fost criticate pentru lipsă de acurateţe, deoarece se concentrează pe motivaţia acţiunilor, care este dificil de definit, şi nu pe acţiunile ca atare. Jocul cererii şi ofertei, la sfîrşitul Războiului Rece, explică proliferarea CPS. Armatele au fost micşorate şi au dus la o disponibilitate de personal cu experienţă pentru contractorii privaţi (Avant, 2005, pp. 30-31), care, împreună cu foştii poliţişti,detectivi sau alte profesii implicate în aplicarea legii, şi foşti ofiţeri de intelligence, constituie, în mare măsură, „nucleul dur” de personal al PSC. Creşterea ponderii PSC în conflicte armate, sau în securitatea internă a unor state, mai ales după 11 septembrie 2001, face ca tiparele stabilite pentru această industrie să se lărgească, inclusiv în ceea ce priveşte unele funcţii considerate suverane, ale statului şi marchează o schimbare profundă în monopolul violenţei, ca un răspuns la cererea pieţei.

Regăsim „armatele private“ în întreaga lume, mereu în creştere. Fie că vorbim de lupta cu traficanţii de droguri sau de intervenţii în cele mai dure zone de conflict, aceste firme, au sute de mii de angajaţi. De cele mai multe ori, acestea sînt angajate de guverne, corporaţii, jurnalişti, iar contractorii privaţi, ofiţerii de securitate sau mercenarii, cu li se mai spune, pot cîştiga pînă la 1000 de dolari pe zi!

Proporţia mercenaril – armată regulată este, în ziua de azi, de aproape 20%.

Am scris-o de nenumărate ori, personal cred că episodul armatelor naţionale este doar o mică paranteză în istoria militară a armatelor private, iar Noua Lume care se naşte sub ochii noştri are nevoie de o Nouă Securitate, iar această Industrie de Securitate Privată este structura cea mai pregătită să ofere baza securităţii noilor entităţi ce se vor creea! Pentru că, în ciuda intenselor „eforturi” de pace, războiul continuă să se desfăşoare, pe regiuni, cu punctualitate, în formele sale cele mai brutale.

Companiile de Securitate Private au absorbit forţă de muncă înalt calificată, în urma reformelor la nivelul structurilor de securitate, dar rămîn privite destul de „exotic” la noi în ţară. Acestea sînt societăţi comerciale care oferă servicii care, deseori, implică cunoştinţe temeinice în folosirea forţei. Trăsăturile distinctive ale PMC sînt: – Structura organizaţională: PMC sînt firme înregistrate cu structuri constituite; şi – Motivaţia: PMC furnizează servicii mai degrabă pentru profit decît din raţiuni politice.

PMC-urile sînt extrem de diferite ca mărime, mergînd de la mici firme de consultanţă (BMTF) la corporaţii transnaţionale uriaşe (G4S). Deşi PMC au apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, schimbările geopolitice şi restructurarea forţelor armate din multe ţări ca urmare a încheierii Războiului Rece au determinat dezvoltarea rapidă a industriei militare private.

Companiile Private de Securitate şi-au dovedit superioritatea în sprijinul oferit în manipularea logistică diversă, în gestionarea riscurilor, în culegerea de informaţii în special pentrumisiuni de menţinere a păcii şi în reconstrucţie, operaţiuni post-conflict.

Deşi industria securităţii private tinde să devină indispensabilă unei societăţi moderne, paradoxal, aceasta nu figurează alături de sănătate şi administraţie locală în literatura de specialitate a managementul public. Dacă privim în ansamblu Industria Securităţii Private, constatăm că aceasta este prezentă în toate industriile unui stat modern (prof. univ. dr. Constantin Onişor, „IC într-o permanentă extindere”, revista Geopolitica, anul VI, nr. 27, pag. 25).

Industria poate fi definită pe paliere de activitate operaţională: servicii de pază a obiectivelor, bunurilor şi valorilor; servicii de pază a transporturilor de bunuri şi valori; servicii de gardă personală şi de activităţi tehnic-operative; servicii de proiectare şi instalare a sistemelor de supraveghere şi alarmare; servicii de dispecerat, monitorizare şi intervenţie; servicii de detectivi particulari (intelligence); activitate de învăţămînt, cercetare, training, audit; şcolarizare sau reconversie profesională; licenţiere în managementul tehnic sau operaţional; activităţi de training tehnic sau operaţional; audit intern şi extern al companiilor prestatoare de servicii de securitate privată.

Această industrie se guvernează după legi statale şi se autoguvernează după standarde, regulamente interne, proceduri operaţionale. Potrivit lui Constantin Onişor (op.cit.), aria de cuprindere şi intersecţie a activităţii sale cu alte industrii ale statelor este atît pe verticală, cît şi pe orizontală, creînd ea însăşi, producţie şi servicii!

Cînd dimensiunea unor astfel de companii este foarte mare, acestea devin susceptibile de a favoriza jocuri politice. Astăzi, în preambulul unui nou război rece, Wagner este pusă la colţ pentru că este compasnie rusă care acţionează precum… britanica SandLine!!! În perioada războiului din Iraq, Blackwather a fost inamicul de serviciu, aceste companii avînd, mai degrabă o problemă de PR şi de dispută cu propagandiştii, decît una de funcţionalitate istorică.

INSTITUŢIILE UE ÎNCALCĂ DREPTURILE STATELOR MEMBRE

BMTF, 15 oct – Premierul polonez Mateusz Morawiecki a acuzat joi instituţiile UE că încalcă drepturile statelor membre, în timp ce se pregăteşte să prezinte săptămîna viitoare în faţa Parlamentului European poziţia ţării sale în disputa cu Bruxellesul privind statul de drept, relatează Reuters, preluată de Agerpres.

Guvernul condus de Partidul Lege şi Justiţie (PiS) este de cînd a preluat puterea, în 2015, în conflict cu Comisia Europeană asupra reformelor judiciare, drepturilor persoanelor LGBT şi libertăţii presei, dar recenta decizie prin care Tribunalul Constituţional polonez a contestat întîietatea dreptului european în faţa celui naţional a agravat mult aceste divergenţe, întrucît este astfel contestat un principiu de bază al integrării europene.

Acesta consideră că instituţiile europene şi-au depăşit mandatul prin încercarea de a opri reformele judiciare poloneze şi că decizia Tribunalului Constituţional de la Varşovia atestă întîietatea Constituţiei Poloniei într-un mod care nu este diferit de hotărîri ale unor instanţe similare din alte state membre.

Vice-ministrul polonez al justiţiei, Sebastian Kaleta, a publicat marţi pe reţelele de socializare mai multe mesaje în care afirmă că ”sentinţa Tribunalului Constituţional (polonez) corespunde poziţiilor tribunalelor altor ţări” membre ale UE şi dă ca exemplu Germania, Spania şi România, relatează agenţia EFE.

Întrebat joi despre comentariile lui Morawiecki, purtătorul de cuvînt Christian Wigand al Comisiei Europene a spus că această instituţie are ”datoria să apere funcţionarea corespunzătoare a ordinii legale a Uniunii … şi va asigura că drepturile europenilor conform tratatelor sînt în continuare protejate”.

Aliat al guvernului polonez, premierul ungar Viktor Orban a semnat sîmbătă o rezoluţie în care afirmă că ”se fac eforturi pentru a priva statele membre de puteri pe care nu le-au cedat niciodată Uniunii Europene, fără revizuirea tratatelor UE şi prin extinderi viclene de competenţe”.

Ungaria şi Polonia, ţări conduse de guverne conservatoare, sînt criticate de Bruxelles că încalcă ”statul de drept” şi ”valorile europene” prin limitarea drepturilor comunităţii LGBT, prin reformele în justiţie sau refuzul de a accepta migranţi. O serie de proceduri de infringement şi acţiuni la Curtea de Justiţie a UE (CJUE) au fost declanşate împotriva lor de Comisia Europeană, care nu a aprobat încă planurile de redresare şi rezilienţă (PNRR) ale celor două ţări, în timp ce Budapesta şi Varşovia acuză Comisia Europeană şi CJUE de practicarea unor ”standarde duble”.

În urma acuzaţiilor opoziţiei că ar putea urma un ”Polexit”, Morawiecki a asigurat după decizia Tribunalului Constituţional că nu există nicio intenţie din partea guvernului său ori a partidului Lege şi Justiţie (PiS) de a scoate Polonia din UE, autorităţile de la Varşovia încercînd doar să atragă atenţia asupra modului în care Polonia este tratată de instituţiile UE şi de unii oficiali europeni.

EUROPA TRECE PE CĂRBUNE

BMTF, 13 oct – Creşterea preţurilor la gaze naturale pe piaţa din Europa încurajează din ce în ce mai multe companii de utilităţi să facă trecerea la cărbune pentru a genera electricitate, tocmai într-un moment în care regiunea încearcă să elimine combustibilul poluant, transmite Reuters, preluată de Agerpres. În România această problemă nu există! Ţara noastră şi-a distrus industria extractivă şi şi-a falimentat termocentralele pe cărbune.

Deşi atît preţul cărbunelui cît şi cel al certificatelor de poluare au crescut în ultimele luni în Europa, aceste creşteri sînt mai mici comparativ cu explozia preţurilor la gaze naturale, astfel că balanţa costurilor pe termen scurt se înclină spre utilizarea cărbunelui pentru a produce energie electrică.

Preţul de referinţă la certificatele de poluare tranzacţionate în cadrul schemei ETS s-a dublat de la începutul anului iar cotaţiile futures la cărbune au înregistrat şi ele o creştere de peste 100%. Cu toate acestea, cotaţiile la gaze pe piaţa en gross din Olanda sînt de aproape patru ori mai mari în prezent comparativ cu situaţia de la începutul anului.

În ultimii doi ani costurile pentru termocentralele pe gaze naturale au fost mai mici decît pentru termocentralele pe cărbune, dacă sînt incluse şi costurile cu certificatele de poluare, însă acest lucru s-a schimbat începînd din luna iulie a acestui an.

În Germania, această modificare a diferenţei între costul operării termocentralelor pe cărbune şi cel a termocentralelor pe gaze naturale a determinat o utilizare mai mare a lignitului, un combustibil care în mod tradiţional este o sursă ieftină de combustibil dar care în ultimii ani a fost scos de pe piaţă de creşterea costurilor cu certificatele de poluare. În trimestrul al treilea al acestui an, lignitul şi huila au fost responsabile în Germania pentru o producţie de electricitate combinată de 35,1 Terawaţi oră, comparativ cu 28 TWh în al doilea trimestru al acestui an şi 29,3 TWh în trimestrul al treilea al anului trecut, arată datele publicate de institutul german ISE Fraunhofer.

În Marea Britanie, creşterea preţurilor la gaze naturale a determinat o trecere la petrol, în condiţiile în care cărbunele are o pondere de doar 2% în mixul energetic iar ţara riscă să se confrunte cu probleme în aprovizionarea cu electricitate la iarnă.

„Tranziţia electricităţii se întâmplă dar nu cu urgenţa cerută: emisiile merg în direcţia greşită”, spune Dave Jones, director la centrul de reflexie Ember.

În următoarele trimestre, cărbunele şi lignitul ar urma să rămînă mai convenabile în mixul combustibililor decît gazele naturale, susţine Silvia Messa, analist la firma de consultanţă energetică Volue.

Preţurile la electricitate pentru perioada următoare în Germania şi Franţa s-au dublat în acest an, ceea ce a provocat discuţii cu privire la intervenţia pe piaţă pentru a stabiliza preţurile pentru consumatori.

Unii critici au dat vina pe sistemul de tranzacţionare a certificatelor de poluare pentru creşterea preţurilor la electricitate, şi au făcut un apel pentru eliminarea efectului schemei de tranzacţionare a emisiilor asupra pieţei energetice. Cu toate acestea, analistul Marcus Ferdinand crede că actuala tranziţie de la gaze la cărbune este doar o problemă de flexibilitate pe termen scurt şi nu ceva care se datorează sistemului de tranzacţionare a certificatelor de poluare.

13 octombrie 1307

Vineri, 13 octombrie 1307, în zori, toţi Cavalerii Templieri din Franţa sînt arestaţi în comanderiile lor, la ordinul lui Filip cel Frumos. De la arestarea acestora, pînă la condamnarea lor la moarte, pe 18 martie 1314, se scurg aproape şapte ani, într-un proces trucat încă de la început. Filip cel Frumos se dovedeşte un jurist priceput, expert în manipularea opiniei publice, de la popor pînă la Papă, fără să mai vorbim de judecători! Un proces politic bazat pe stenograme trunchiate şi mărturii smulse sub tortură care ne aminteşte tuturor de zilele pe care le trăim astăzi! Odată cu Templierii a pierit o epocă, cea a spadei şi economiei agricole, şi zorii statelor „justiţiare” se iveau. Istoria Ordinului coincide, cu aproximaţie de cîţiva ani, cu cea a Cruciadelor, astfel încît nu îi putem înţelege pe templieri „scoşi din contextul istoric”. Ordinul Templului se naşte în anul 1118, iar bula „Vox clamantis” a Papei Clement al 5-lea îi pune capăt în 1312.

20 de ani despart cucerirea Ierusalimului de naşterea ordinului. Alţi 20 despart sfîrşitul cruciadelor de dispariţia Ordinului. Odată cu dispariţia, Ordinul Cavalerilor Săraci ai lui Christos intră în istorie şi în legendă. Ei sînt „păstrătorii Graal-ului”, menţiune care a ţesut mii de poveşti despre cupa cu sîngele lui Christos, cu Maria Magdalena, soţia, şi urmaşul de sînge al lui Iisus, fără să ne gîndim, nici o clipă, că graal-ul era un fel de colivă galeză, o mîncare obişnuită în Levantul acelei perioade. Avînd putere şi influenţă, Templierii păstrau grînele în depozitele comanderiilor. Legiunea Străină a împrumutat de la ei chipiul alb şi securea, precum şi modelul social al pensionarilor legionari. Francmasonii şi aiuriţii de pretutindeni vor să le moştenească trecutul pentru a se legitima public pe o scară socială superioară. Oricum ar fi, vineri 13, a fost cu mare ghinion pentru Templieri.

Istoria ordinelor militaro-religioase merită, după părerea mea, încă o explicaţie, între sumedenia de explicaţii şi teorii vehiculate în ultimii 200 de ani, cu prisosinţă. Nu este un studiu istoric detaliat. Nu aceasta este intenţia autorului, ci, mai degrabă, oferirea unor indicii spre aprofundarea sistematică şi sistemică a problemei. Evident, nemulţumirea legată de explicaţiile oferite în cele cîteva lucrări studiate m-au determinat să încerc să pun cap la cap cîteva evidenţe, din punctul meu de vedere. Departe de a vedea în ordinele militaro-religioase moştenitorii unei înţelepciuni oculte – abordare preferată de o pseudo-literatură ocultă – cred că naşterea şi istoria acestora sînt indisolubil legate de perioada istorică în care au evoluat, de mediul politico-religios al cruciadelor, cînd avînd în vedere necesitatea de a avea o armată permanentă , ordinele militare au fost create, fiind adoptate ca al patrulea jurămant monastic.

Dacă astăzi, mulţi privesc evoluţia ordinelor militaro-religioase în plan ocult şi ezoteric, acordîndu-le „urmaşi” francmasoni, personal cred că industria de securitate privată este similară, astăzi, cu ordinele cavalereşti din perioada de 200 de ani a Cruciadelor. Atunci, ca şi acum, cele două tipuri de structuri trebuie privite în contextul istoric al apariţiei, dezvoltării şi… desfiinţării lor! Blackwater, Triple Canopy sau DynCorp., cele trei mari companii militare private pot fi asimilate uşor Ordinului Templului, Ordinului Cavalerilor Ospitalieri ai Sf. Ioan, sau Cavalerii de Malta, Cavalerilor Sf. Maria, sau Cavalerii Teutoni: transnaţionale şi cu interese globale privind Calea, bogate şi respectate, pizmuite, hulite şi invidiate, dar fără suportul cărora nici o armată „cruciată” nu s-ar fi aventurat în vechiul Orient Mijlociu. În jurul lor s-au ţesut legendele, favorabile şi nefavorabile, sub aura lor mîncarea galeză din grîu fiert, graalul, un fel de colivă dar mult mai rea la gust, s-a transformat în Potirul pe care-l caută şi astăzi o groază de lume. „Păstrătorii Graalului” erau Templierii, cei care aveau suficientă putere de a-şi asigura hrana – fie ea şi săracă! – trupelor proprii, în perioade în care foametea trimitea acasă, în Occident Cruciaţii mînaţi în luptă de mirajul bogăţiilor fără de seamăn ale Ierusalimului. Evident, au existat şi alte ordine cavalereşti, „naţionale”, cum ar fi Ordinul Jartierei, al cavalerilor britanici, sau Calatrava, Alcantara şi Navarra, în Spania Reconquistei, un fel de Armor Group. Bogăţiile ordinelor cavalereşti au fost semnificative, la fel cum sumele cîştigate de companiile de securitate în zonele de război sînt considerate uriaşe.

Cinci ordine militaro-religioase mari s-au format în Tara Sfînta între sfîrşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea: Cavalerii Sfîntului Mormînt (circa 1099), Cavalerii Templieri (circa 1118), Cavalerii Ospitalieri (circa 1099 sau ai Sfîntului Ioan), Cavalerii Spitalului Sfînta Maria din Ierusalim (Cavalerii Teutoni) şi Cavalerii Sfîntului Lazăr. Ordinele cavalereşti se înscriu în succesiunea ordinelor militare aparute în timpul Cruciadelor. Un ordin militar este o societate creştina de cavaleri, care a fost înfiinţat pentru apărarea credinţei, fie în Ţara Sfîntă, împotriva Islamului sau împotriva pagînilor (în special în regiunea Mării Baltice) în Europa. Mai multe comenzi au devenit secularizate mai tîrziu, dar „dualismul” despre care istoricii şi fanaticii Templierilor vorbesc, a rămas. În 1818, Joseph von Hammer a comparat ordinele catolice militare, în special, templierii, cu anumite modele, cum ar fi secta asasinilor. În 1820, José Antonio Conde a sugerat că au fost modelate pe Ribat, o instituţie fortificată religios care a unit un mod de viaţă religios cu lupta împotriva duşmanilor Islamului. Personal, cred că lucrurile stau mult mai simplu.

Conciliul ecumenic s-a deschis oficial la Niceea, în 20 mai 325 şi avea să creeze, pentru prima dată, după Israelul antic, o religie oficială de stat care consfinţea şi sporea puterea politică a Împăratului Constantin. Părintii Sinodului s-au împărţit în trei direcţii: unii, în frunte cu Alexandru, Osiu, sau diaconul Atanasie susţineau credinţa „ortodoxş” că Iisus Hristos este şi Dumnezeu şi om; alţii, ca Secund al Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii şi încă vreo 20 de episcopi, erau de părere că Iisus a fost un profet muritor inspirat de Dumnezeu, iar alţii, în frunte cu Eusebiu de Nicomidia, ţineau calea de mijloc. Acesta a prezentat în Sinod o formulă de credinţă în care raportul dintre Tatăl şi Fiul era numit cu termenul omiousios „asemă­nător după fiinţa cu Tatăl” în loc de omoousios „deo­fiinţă cu Tatăl”, cum afirma doctrina ortodoxă. Marea Schismă din 1054 a împărţit creştinismul în două mari ramuri, vestică (catolică – universală) şi estică (ortodoxă – a Dreptei Credinţe a Bisericii Creştine din primul mileniu de existenţă). Principalele cauze ale separaţiei au fost dispute asupra autorităţii papale şi inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deşi au existat şi alte cauze, cum ar fi dispute legate de jurisdicţia asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice, însă, mai important mi se pare „Conceptul cezaropapismului”, o concentrare a puterii religioase şi politice în mîinile aceleiaşi persoane. Schismele din sînul creştinismului nu erau noi. Cea de la 1054 relua, practic, disputele din perioada proto-creştină cînd grupurile religioase se revendicau de la numeroase şcoli de gîndire. Creştinii şi iudeii au ajuns să se concentreze pe un singur Mesia (James Tabor, „Dinastia Iisus”, Ed. RAO, 2010, pag. 185). Însă, potrivit istoricilor, nu la fel stăteau lucrurile în sec.I, cînd în Manuscrisele de la Marea Moartă se citeşte despre DOI MESIA, care aveau să deschidă calea spre Împărăţia lui Dumnezeu: unul de neam regesc, din Casa lui David şi celălalt, preot din spiţa lui Levi, după cum scrie profetul evreu Zaharia (sec. 6 î.Hr.). Imaginea celor doi Mesia a devenit un simbol pentru multe secte iudaice de orientare apocaliptică. Testamentul celor Doisprezece Patriarhi, citat de James Tabor, datînd din sec.II î.Hr., spune: „Căci Domnul va ridica un mare preot din Levi şi un rege din Iuda”, pentru mîntuirea lui Israel. Pentru acel „timp” se pregăteau Esenienii, auto-izolaţi la Qumran, lîngă Marea Moartă, pregătind CALEA mîntuirii lui Israel. În acest context istoric şi de credinţă s-au derulat faptele celor doi veri, Iisus din Nazareth şi Ioan Botezătorul, care, conform istoricilor şi cercetătorilor teologi, se trăgeu din Neamul lui David şi cel al lui Levi, Maria, mama lui Iisus fiind verişoară cu mama lui Ioan Botezătorul, spiţă a lui Levi. Aprofundarea acestui subiect nu reprezintă scopul acestui text! Cert este că, acest binom mesianic va fi trezit speranţele a mii de oameni care aşteptau sosirea celor Doi Mesia, ca un semn sigur al sfîrşitului, mîntuirea lui Israel de sub dominaţia romană, ieşirea din viaţa grea a momentului istoric respectiv. Cărţile spun că pînă şi Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, a fost marcat de usturătoarea chemare la pocăinţă lansată de Ioan Botezotorul, şi îngrozit de mesajul radical al lui Iisus, înregistrat şi de Evanghelia după Matei, cap.10, versetele 34, 35 şi 36: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt/n-am venit să aduc pace, ci sabie/ Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamasa, pe noră de soacra sa/ Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui. Sigur, teologii pun aceste versete în lumina Dreptei Credinţe în faţa lui Dumnezeu şi a Căii deschise de Iisus spre Mîntuire. Indiferent de explicaţii şi conotaţii, cu siguranţă, mişcarea populară declanşată de Iisus şi Ioan Botezătorul se transforma într-o revoluţie, pe deoparte împotriva stăpînirii romane, iar pe de alta, împotriva exceselor castei preoţeşti ce gravita în jurul Templului din Ierusalim. O greşeală de tactică face ca „revoluţia” să nu-şi atingă scopul iniţial, însă, uciderea celor doi Mesia (conform scripturilor şi vechilor proorociri), distrugerea Ierusalimului în anul 70 d. Hr. şi preluarea „comenzii” de către fratele mai mic al lui Iisus, Iacov, supranumit „cel Drept”, va schimba situaţia. În Faptele Apostolilor, Iacov şi adepţii originari ai lui Iisus sînt descrişi ca fiind „prima biserică a Ierusalimului”, iar viitorii episcopi şi „patriarhi” ai Oraşului Sfînt îşi revendicau linia succesorală (califatul) din Iacov, fratele lui Iisus.

Epoca mediavală nu se deosebeşte fundamental de primul secol al creştinismului. Dacă după Marea Schismă, Biserica Răsăriteană domina un spaţiu relativ întins şi compact – de aici şi absenţa „nevoii” de a patrona ordine militaro-religioase -, Biserica Apuseană făcea eforturi de implementare a credinţei în spaţii păgîne. Viaţa cotidiană era extrem de grea, birurile nenumărate, iar o viziune apocaliptică era atractivă pentru locuitorii Occidentului măcinat de sărăcie, boli, războaie şi biruri. Atunci cînd Papa Urban al II-lea a declanşat, în 1095, Prima Cruciadă, aceasta nu era, de fapt, decît apogeul unei lungi serii de apeluri şi de veşti îngrijorătoare venite din Ţara Sfîntă, atît de dragă inimilor creştine (Regine Pernoud, „Templierii, cavalerii lui Christos”, Ed. Univers, 1995). După o lungă succesiune de războaie şi stăpîniri ale Ierusalimului, Califul Al-Hakim cucereşte Ierusalimul, în 969, iar în 1009 distruge Rotonda Sfîntului Mormînt. Cînd vestea s-a răspîndit, a provocat revolta clerului din Occident şi al enoriaşilor, declanşînd un fenomen care va continua 200 de ani: cruciadele, greu de organizat în contextul în care forţa armelor era divizată şi răsfirată între nobilii acelor vremuri. Papalitatea avea nevoie de o armată proprie. Şi ea s-a materializat, aducînd sub aceeaşi cruce ordinele cavalereşti înfiinţate în acea perioadă, mai ales în Ţara Sfîntă, cel mai controversat fiind cel al Templierilor.

Putem presupune că acestea şi-au obţinut dualitatea, despre care se vorbeşte atît de mult, odată cu contactul avut în Ierusalim cu Biserica lui Iisus şi cu patriarhii acesteia, aşa cum scriam, urmaşii declaraţi ai lui Iacov. De altfel, în 1127, Cavalerii Sărmani ai lui Hristos, înfiinţaţi în 1118 şi recunoscuţi de papalitate în 1120, stabiliţi pe Muntele Templului cu scopul de a proteja pelerinii spre şi la Locurile Sfinte, primesc din partea Patriarhului Ierusalimului, drept emblemă, „crucea ortodoxă dublu tăiată” (Marlin Hopkins, „Enigma Cavalerilor templieri. Istorie şi legături mistice”, Ed. Art, 2008, pag. 22), de fapt, simbolul vechii credinţe (Calea esenienilor) în cei doi Mesia, Iisus şi Ioan Botezătorul, de fapt, nimic altceva, decît credinţa vechilor evrei în mîntuirea prin sabie şi credinţă, prin David şi Levi! Ea le este acordată de către Patriarhul Latin al Ierusalimului, Daimbert, arhiepiscop de PIsa şi văr al lui Bernard de Clairvaux, aflat în strînsă legătură cu Ioan al 8-lea, al 89-lea Primat al Bisericii din Ierusalim, descendent direct al lui Iisus şi fratelui acestuia, Iacov cel Drept, uns direct de Domnul, care a păstorit creştinismul în Oraşul Sfînt pînă în anul 62 d.h., continuator al tradiţiei creştine în Ierusalim, de la Iacov cel Drept, primul Patriarh. Aceşti oameni, fac profesiune de credinţă în faţa Patriarhului Ierusalimului, punîndu-şi forţele în slujba regelui Oraşului Sfînt. Canonicii Sfîntului Mormînt sînt în relaţii apropiate cu ei (Arnaud De La Croix, „Templierii. Istoria călugărilor-soldaţi”, Ed. Lucman, 2003, pag. 97). Ulterior, după ce papalitatea „unge” Ordinele Cavalereşti, aceştia folosesc „croix patee”, răspîndită, în diferite forme, la toate Ordinele. Templierii sînt cei care nu renunţă, însă, definitiv, la Dreapta Credinţă a Bisericii lui Iisus şi utilizează SIGILIUM MILITIE cu imaginea a doi călăreţi pe un singur cal. Crucea Ortodoxă dublu tăiată, rămîne, însă, pe sigiliul Ordinului Ospitalierilor Sfîntului Ioan (Regine Pernoud, op.cit. pag. 60). Aceasta este interpretarea pe care eu o dau acestor sigilii şi crucii iniţiale. Refuz asocierea simbolurilor ordinelor militare cu speculaţii ezoterice referitoare la fratele geamăn al lui Iisus, sau cu simbolistica sărăciei, a fraternităţii cavalereşti etc, promovate de numeroşi alţi autori. De asemenea, aşa numitul „simbolism ascuns” al Ordinelor, şi în special al Templierilor – regăsit în bisericile şi catedralele zidite de aceştia- , are legătură directă cu Biserica originară a lui Iisus şi Ioan Botezătorul şi cu dualitatea vechilor credinţe ebraice în Mîntuire, o Mîntuire spre care aspira întreaga societate a Evului Mediu. Veneraţia Templierilor pentru Iisus şi Ioan Botezătorul, „cu egală iubire”, era bine cunoscut în acea vreme şi acceptat de către Biserica Catolică, chiar în epoca de represiune a acestora.

La fel ca şi revoluţia iniţiată de Iisus şi Ioan Botezătorul, Ordinele militaro-religioase au eşuat în apărarea Ţărilor Levantine şi a Ţării Sfinte, după 200 de ani eforturi şi transformări în Europa. Ele s-au secularizat, au „migrat” în Malta, sau în Ţările Baltice, înfiinţîndu-şi chiar şi un stat, Prusia, dar au poposit şi pe meleagurile Banatului, la Mehadia sau Coronini. Dualismul MESIANIC, însă, a rămas neştirbit.

DESTIN DE CONSUMABILE ALE ISTORIEI

România este o ţară condamnată la dispariţie, iar românii, o populaţie hăituită! Nu mai am nici un dubiu. Acum cîţiva ani, Cristian Tudor Popescu, unul dintre ultimii muşchetari, scria că privită de sus, ţara noastră seamănă cu un bolnav de nervi. Eu aş spune că România a intrat într-un Nou Ev Mediu, poate cel mai Darck Age din cîte au fost în istorie. Ţara, în accepţiunea de astăzi, este prădată din exterior şi din interior, duşmanii îi ameninţă interesele şi teritoriile. FMI, şcoala de corecţie a economiilor în derivă, bate politicos la uşă. În interior, lipitori preistorice, flămînde şi hulpave, ne sug de vlagă în fiecare secundă. Sînt doar vîrful, capul flegmos şi însîngerat care iese din cînd în cînd la suprafaţă. Manipularea e servită caldă, aburindă. Trusturile se atacă între ele, „şerpăria” iese la lumină atunci cînd interesele se izbesc între ele. Contractele sînt, cu siguranţă, LEGALE dar nu şi MORALE!

„România este sub ocupaţie străină. Alegerile s-au furat pentru a nu veni oameni incomozi. De aia s-a înscenat aşa-zisul furt de la Ciorogârla. Băsescu a dorit să scape de generalul locotenent Constantin Croitoru”, spunea, odată, la TV, Corneliu Vadim Tudor! Fie-i ţărîna uşoară! Cine să-l ia în serios? Poate cei care ştiu că Soros avea pregătite 90 de milioane de dolari ca prin Societatea Civilă să transforme Bucureştiul într-un nou Kiev? A spus-o în seara alegerilor chiar Traian Băsescu. S-a uitat! Îl vor lua în serios cei care ştiu că Adrian Năstase a obţinut mai multe sute de mii de voturi în plus faţă de Băsescu, dar victoria portocalie a fost tranşată în ultimele 15 minute (de egalitate procentuală, dacă vă amintiţi!) la Ambasada Americană, preşedintele, de atunci, al PSD, alegînd, probabil, să rămînă în viaţă şi nu fotoliul de la Cotroceni? America nu a avut încredere în Adrian Năstase, în ciuda dovezilor de devotament prestate de fostul cabinet? Cei care acuză că a împresurat guvernele şi serviciile secrete cu bursieri Soros, cred că ştiu răspunsul.

Astăzi, Unii cred că, pe fundalul dezarticulării spectaculoase a statului român, Klaus Werner Iohannis urmăreşte puterea absolută. Alţii, sînt convinşi că preşedintele ZERO este expresia haosului şi reprezentantul legitim al stării de destabilizare a societăţii româneşti, atmosferă propice „stăpînirii” unei entităţi statale şi pentru care marile puteri folosesc, la greu, trupe speciale şi armate de PR-işti! Personal,nu mai ştiu nimic! Am pierdut şi eu busola…

Noul Ev Mediu românesc este doar o apocalipsă naţională rebranduită! În termenii afacerilor, se numeşte business. În cei ai moralei, pradă! Clanurile se numesc grupuri de interese, feudalul – baron local, vînzătorul de sclavi – investitor strategic, iscoadele – agenţi de informaţii, paharnicii – lingăi, spărgătorii profesionişti de seminţe – consilieri! Şi, ca şi cum toată această borală a istoriei nu ar fi fost de ajuns, statul român este cel mai mare duşman al poporului său! În situaţia de criză teribilă în care a aterizat România, clasa politică dovedeşte că este ruptă total de realităţile acestei ţări. Chipuri senine, care nu au mai văzut de ani de zile cum arată un autobuz, un tramvai, un magazin de cartier, vorbesc despre măsuri utopice ce vor fi aplicate curînd! Curînd, cînd societatea este pe buza prăpastiei, este cel puţin un termen sarcastic, dacă nu dement! Actuala clasă politică emite legi îndreptate ÎMPOTRIVA poporului român! Nimic care să ne ajute să ieşim din situaţia excepţională în care ne aflăm, totul împotriva şansei la supravieţuire a încă unei generaţii de sacrificiu. Cînd marile state europene promovează protecţionismul şi nesocotesc recomandările UE, România îşi permite să nu facă nimic pentru a proteja producătorii locali. Aruncăm banii în dreapta şi în stînga, în loc să-i canalizăm în agricultura autohtonă. Cred că o îndestulare alimentară, proprie, la preţuri mici, ar putea linişti o populaţie bîntuită de spectrul şomajului şi a creşterii aberante a taxelor şi impozitelor.

Recesiunea şi spectrul foamei se află pe lista ameninţărilor teroriste non-militare care ameninţă societăţile la acest început zbuciumat de secol 21! România importă 70% din carnea de porc şi 90% din tot ce înseamnă produse agricole. Scandalos! Globalizarea duce la destructurarea societăţilor şi, pentru prima dată în ultimii ani, cred că acest fenomen este acum în favoarea noastră. Tot mai convinşi de faptul că „casa de nebuni nu e acasă”, secuii vor autonomie teritorială, gest care ar deschide apetitul şi altor regiuni româneşti pentru ruperea de Bucureşti. E momentul să înţelegem că negarea acestor criminali care-şi zic „autorităţi” se transformă în sprijinul nostru faţă de demenţa lor. Lipsa de reacţie înseamnă complicitate! Timpul nu mai are răbdare. Dacă italienii au putut legifera grupurile de „vigilantes”, putem şi noi. Că doar nu ne batem degeaba cu cărămida în piept, de pe la paşopt, că de la Rîm ne tragem! Sau ne-o tragem?!, încă nu m-am dumirit…

Tribalizarea societăţii, reîntoarcerea la valorile sacre ale FAMILIEI ne poate asigura şansa de supravieţuire în catastrofa ce se apropie. Soluţia nu e să punem mîna pe topoare, ci să încercăm să ne producem singuri necesarul de consum, fiindcă e evident că guvernanţii nu sînt capabili să taxeze importurile agricole, sau să oblige marile supermarketuri să achiziţioneze jumătate produse autohtone.

Criză de sistem, criză în sănătate, educaţie, cultură, securitate naţională. Nici o agenţie care să apere interesele economice şi de securitate ale României în afara graniţelor! Am ajuns să-l regret pe Bush care-ţi cerea prietenia sub ameninţarea pumnului neoconservator. Astăzi, democraţii te îmbrobodesc cu „societatea deschisă” de stăm crăciţi ca nişte curve proaste şi aşteptăm să ne reguleze oricine fără să plătească, măcar!

De ce condamnă Statul român hoţii de buzunare? Pentru că nu-i place concurenţa! Ţara ne vrea proşti, bolnavi, flămînzi şi umiliţi. Reduşi la tăcere. Amorţiţi, la televizor, de personaje invitate să vorbească despre nimic. O sărbătoare a retinei! Incapabili să luăm o atitudine. Incapabili să distingem binele de rău! Prea neajutoraţi să ţinem piept acestei urgii. Fatalişti şi împăcaţi cu propriul destin de „consumabile” ale istoriei! Preocupaţi de protecţia propriei familii, fragilă construcţie în vremuri de restrişte…

EUROPA RECUNOAȘTE: TERORISMUL ESTE ALIMENTAT DE SĂRĂCIE ȘI SCHIMBĂRILE CLIMATICE

În toamna anului trecut, într-o rezoluție votată în forurile europene, decidenții politici din statele bătrînului continent recunosc, pentru prima dată, legătura direct între terrorism, sărăcie și exploatare. Schimbările climatice sînt, de asemenea, menționate între cauzele apariției și dezvoltării terorismului, atunci cînd se vorbește despre Sahel, acolo unde România va trimite, în perioada următoare, 50 de operatori FOS în lupta cu grupările insurgente, ca o acțiune direct asupra efectului și nu asupra cauzei!

Sahel constituie graniţa de sud a deșertului Sahara, în limba arabă cuvîntul însemnînd „ţărm”. Regiunea Sahel a fost teatrul a numeroase crize umanitare semnificative. Astfel, în ultimul deceniu, conflictele violente precum revolte, rebeliuni și terorism, au creat un haos în partea de vest, în special în bazinul lacului Ciad și subregiunea Liptako-Gourma. Aceste violenţe au epuizat eforturile și resursele guvernelor locale, deși partenerii internaţionali europeni au oferit ajutor pentru logistica militară și instruire. Agricultura este una dintre sursele principale de subzistenţă din Sahel, însă, randamentele din punct de vedere agricol și aprovizionarea cu apă a locuitorilor și a animalelor au fost ameninţate de schimbările climatice, crescînd incidenţa inundaţiilor, valurilor de căldură, a secetei și degradării terenurilor.

Experţii se referă la schimbările climatice ca la un „multiplicator de forţe”, care generează o creştere a frecvenţei şi intensităţii provocărilor cu care se confruntă astăzi ţările din zona Sahelului.

La începutul anului 2020, NASA a numit actuala secetă a estului Mediteranei cea mai grea din ultimii 900 de ani. Şi se anticipează că situaţia se va agrava. ONU a afirmat că, pînă în 2030, un sfert din populaţia lumii va trăi în zone care se confruntă fie cu secete, fie cu inundaţii sau cu o creştere semnificativă a nivelului Oceanului Planetar. Lipsa de apă şi creşterea deşertificării vor duce la deficienţe alimentare globale, migraţie în masă şi conflicte violente. Zeci de milioane de persoane strămutate vor fi în Sahel, regiune care se confruntă cu creşteri semnificative ale temperaturii, mai mari de 1,5 ori decît media globală. Schimbările climatice determină deşertificarea, iar aceasta degradează terenurile arabile, îngreunînd creşterea culturilor şi păşunarea animalelor.

Creşterea activităţii organizaţiilor teroriste în Sahel reprezintă un risc strategic major, în special pentru Europa, dar şi pentru SUA. Instabilitatea din Sahel generează o creştere semnificativă a numărului de migranţi care încearcă să traverseze Mediterana, ceea ce creează noi ameninţări asupra statelor europene. De asemenea, instabilitatea din Sahel oferă organizaţiilor teroriste mediul ideal pentru crearea de baze de antrenament, resurse umane şi materiale, dar şi trasee de transfer şi de atac, aşa cum s-a întîmplat în 2015, cînd 70 de membri ai organizaţiilor teroriste active în Sahel au reuşit să pătrundă în Europa alături de migranţi. Nu în ultimul rînd, instabilitatea din Sahel oferă grupurilor de crimă organizată oportunitatea de a-şi creşte profiturile şi de a prospera.

Rezoluția votată de europeni menționează aceste lucruri, la capitolul MOTIVE de a fi prezenți cu o forță militară multinațională:  întrucît dezvoltarea și pacea sustenabilă vor fi obținute numai prin abordarea cauzelor profunde ale sărăciei și ale foametei; întrucît securitatea este o condiție prealabilă pentru dezvoltare; întrucît securitatea umană este o condiție prealabilă pentru pace și stabilitate de lungă durată; întrucît o legătură solidă între securitate, dezvoltare și intervenția umanitară este esențială pentru dezvoltare durabilă în Sahel, în Africa de Vest și în Cornul Africii; întrucît, în lipsa dezvoltării și a eradicării sărăciei, nu va exista pace sustenabilă; întrucît securitatea în regiunile sahelo-sahariană și Cornul Africii s-a înrăutățit treptat, în timp ce acțiunea Uniunii Europene nu a fost în măsură să răspundă în mod adecvat acestei crize, în special ca urmare a limitării mandatului și a operabilității; întrucât, de la Oceanul Atlantic la vest și pînă la Marea Roșie și Oceanul Indian la est, multe țări africane se străduiesc să facă față provocărilor, cum ar fi destabilizarea economiei agropastorale tradiționale ca urmare a schimbărilor climatice, exploatarea resurselor naturale de către actori externi, insecuritate alimentară și nutrițională, lipsa accesului la servicii sociale de bază, modele agricole neadecvate, creșterea demografică și presiuni exercitate asupra resurselor naturale și de mediu, precum despăduririle; întrucît o altă provocare majoră o reprezintă apariția unor noi forme de economie mafiotă, inclusiv traficul de persoane, de migranți, de droguri, de bunuri culturale și traficul cu specii sălbatice de faună și floră și exporturile necontrolate ale rezervelor de aur și minerale, care, în combinație cu instituții slabe și lipsa de transparență, guvernanța ineficientă, inegalitățile tot mai mari, lipsa de încredere în guverne și corupția multor administrații, dau naștere unei hibridizări între grupările armate, traficanți și conflictele comunitare și regionale tradiționale, la care se adaugă fenomenul extremismului religios jihadist apărut ca o reacție falsă pentru societățile în cauză, precum și creșterea radicalizării…

Unele organizaţii teroriste profită de efectele schimbărilor climatice. Astfel, recrutarea poate deveni mai eficientă în special în ţările în care economiile sînt bazate pe agricultură. Fermierii sînt deosebit de vulnerabili la evenimentele meteorologice severe şi la schimbările climatice. În consecinţă, este posibil ca aceştia să intre în rîndurile organizaţiilor teroriste ca alternativă pentru susţinerea financiară şi materială a familiilor. De exemplu, micşorarea lacului Ciad, situat în Sahel, a contribuit la creşterea numărului de recruţi ai organizaţiei teroriste Boko Haram. Organizaţia teroristă ”Statul Islamic din Irak şi Levant” (SIIL) a valorificat schimbările climatice, dar şi lipsa de acţiune a guvernului irakian pentru a atrage noi membri. Ca urmare a deficitului de apă, mii de fermieri irakieni erau în pragul sărăciei. SIIL a oferit acestora alimente şi 400 de dolari pe lună, aplicînd o veche formula aplicată de TOATE organizațiile islamice, considerate teroriste sau nu! Unele organizaţii teroriste au devenit principalul furnizor de servicii pentru cetăţenii din statele ”eşuate”. Prin natura sa, statul trebuie să ofere cetăţeanului serviciile necesare – educaţie, asistenţă medicală etc. Dacă adăugăm la lipsa acestora şi stresul generat de vremea imprevizibilă putem obţine un ”amestec incendiar” care alimentează violenţa politică, care subminează şi mai mult autoritatea guvernelor deja ”eşuate”. În aceste condiţii, serviciile furnizate de organizaţiile teroriste ameninţă să ducă la pierderea de către aceste state a propriei legitimităţi. În Somalia, de exemplu, Al-Shabaab oferă populaţiei alimente şi bani în timpul secetelor şi inundaţiilor din ce în ce mai frecvente. Al-Qaida din Peninsula Arabică a reparat reţelele de apă şi puţurile din Yemenul afectat de secetă. Acest lucru a crescut legitimitatea grupului terorist, făcîndu-l în acelaşi timp proprietar al bunurilor şi serviciilor publice. Nici în Sahel situaţia nu este diferită.

Activitățile teroriste sînt concentrate în mare parte în cinci zone principale, inclusiv în Somalia, în bazinul lacului Ciad și în Sahel, amenințări mai puține, dar persistente existînd și în Africa de Nord și pe coasta de vest a Oceanului Indian.

Pe de altă parte, Sahel este una dintre regiunile cele mai afectate de proliferarea armelor ilicite de mici dimensiuni și întrucît aceste arme neînregistrate și în majoritatea cazurilor deținute ilegal nu numai că amenință siguranța și securitatea comunităților, ci sînt, de asemenea, utilizate de rețele infracționale transnaționale periculoase care sînt implicate în diverse forme de trafic, inclusiv de arme, de ființe umane și de droguri ilegale. Potrivit noilor date ale Institutului internațional pentru cercetare în domeniul păcii de la Stockholm SIPRI: cheltuielile militare combinate ale statelor din Africa au crescut cu 1,5 %, ajungînd la aproximativ 41,2 miliarde USD în 2019, marcînd prima creștere a cheltuielilor din regiune în cinci ani; Africa a importat 49 % din echipamentele sale militare din Rusia, 14 % din Statele Unite și 13 % din China; în vreme ce China a exportat 20 % din totalul vânzărilor sale de arme către Africa.

Influența militară a Rusiei în Africa constă în vînzarea de arme, în detașarea mercenarilor și a consultanților politici, în acorduri de securitate și în programe de formare pentru țări instabile;

În fiecare an se scoate în mod ilegal aur în valoare de miliarde de dolari din țările africane vestice prin Emiratele Arabe Unite (EAU) în Orientul Mijlociu. Potrivit Organizației Națiunilor Unite, gruparea extremistă somaleză Al Shabaab obține venituri în valoare de milioane de dolari din exporturile de cărbune către Iran și apoi către EAU, încălcînd sancțiunile ONU. În 2017, Partidul Comunist din China a adoptat în mod formal, în cadrul Congresului național al partidului, inițiativa „O centură, un drum”, cu o investiție anunțată care se ridică la opt mii de miliarde USD pentru o rețea vastă de infrastructură de transport, energetică și de telecomunicații, care face legătura între Europa, Africa și Asia. China este o parte interesată principală în economia Africii, avînd o influență considerabilă asupra multor aspecte ale afacerilor continentului. Armata marină de eliberare a poporului chinez (PLAN) și-a instalat prima bază militară de peste mări în Dijbouti, iar China deține peste 70 % din produsul intern brut din Dijbouti, sub formă de datorii. 

La rîndul său, Turcia a depus ani de zile eforturi pentru a dobândi capital de încredere în Cornul Africii, întrucît urmărește să își intensifice influența, îndeosebi în regiunea Mării Roșii. Companiile turcești continuă să gestioneze principalul port maritim și aeroportul din Mogadishu și chiar să furnizeze instruire militară pentru soldații guvernamentali somalezi.

Temperaturile în Sahel cresc de 1,5 ori mai repede decât în restul lumii și întrucât, potrivit Organizației Națiunilor Unite, aproximativ 80 % dintre terenurile agricole din Sahel sunt degradate, în condițiile în care aproximativ 50 de milioane de persoane care își câștigă existența din creșterea animalelor își dispută teritoriul. Potrivit Comitetului Internațional al Crucii Roșii (CICR), această situație conduce la insecuritate alimentară în rîndul populațiilor, care se confruntă cu dificultăți și care sînt puse în fața unor alegeri dificile.

Populaţia cu care interacţionează grupurile teroriste şi care suferă de efectele instabilităţii economice, lipsei de perspectivă şi nesiguranţei, este „salvată” de „apărătorii islamului” promovat de respectivul grup. Din această perspectivă, atît JNIM (Jama’a Nusrat al Islam wa al Muslimeen), cât şi ISWAP/ ISGS (Statul Islamic din Vestul Africii) sînt implicate în comunităţile locale cu acţiuni concrete în domeniul educaţiei, sănătăţii, alimentaţiei, taxelor şi reducerii activităţilor de tip criminal”.

Combaterea terorismului în Sahel, inclusive de operatorii FOS români, depinde în special de capacitatea statelor vizate de a menține instituții solide și fiabile, servicii de bază bine stabilite, inclusiv capacități de securitate interne și un sistem de justiție, în special în materie penală, în care cetățenii să aibă încredere. O strategie de securitate pentru regiunile Sahel, Africa de Vest și Cornul Africii trebuie să se bazeze, înainte de toate, pe abordarea cauzelor profunde ale conflictelor din regiune, dat fiind faptul că eradicarea sărăciei este esențială pentru o pace sustenabilă.