În toamna anului 1988, am depus jurământul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă “patriei mele, Republica Socialistă România”, “să-mi apăr ţara, chiar cu preţul vieţii” şi mai juram să respect “legile ţării şi regulemantele militare”. O întrebare revine, din cînd în cînd, ca o stafie: cît de mulţi luau în serios jurământul? Cîţi credeau în acel jurământ? Cîţi dintre cei care l-au făcut, cînd armata era obligatorie, îl mai iau în serios? Şi, mergînd mai departe, ce înseamnă dragostea de ţară? Ce semnificaţie mai are ea astăzi? Nu doar pentru un militar, ci pentru orice cetăţean al acestei ţări…

Militarul este singurul angajat care a semnat contractul de muncă cu sînge! Dacă unul a jurat că o va apăra cu preţul vieţii, celălalt, care nu a jurat, înseamnă că nu o va face?

În fiecare an, pe 25 Octombrie, Armatei îi sînt dedicate texte înălţătoare. Se pomeneşte semnificaţia zilei, se aminteşte de reformatorul Cuza, se cinstesc eroii neamului care “nu au precupeţit nici o picătură de sînge pentru a apăra glia strămoşească”, se subliniază că “ţara noastră” este membră cu drepturi depline a NATO şi se încheie laudativ cu misiunile internaţionale la care “băieţii noştri” îşi fac datoria cu “profesionalism şi curaj”. An de an! Istoric vorbind, ziua de 25 octombrie 1944, Ziua Armatei Române, semnifică data eliberării totale a nord-vestului Transilvaniei de sub ocupaţie şi administraţie hortistă. Astăzi, foştii ocupanţi, ne conduc, „pretineşte” spre cele mai înalte culmi… ale disperării! Eliberarea ţării a fost singurul obiectiv strategic naţional, realizat efectiv de Armata Română pe cîmpul de luptă, recunoscut juridic în art. 2 al Tratatului de Pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate, încheiat la 10 februarie 1947, care, apoi, ne-au trecut în planul doi al istoriei! Ca în prezent! Eliberarea întregului teritoriu naţional s-a obţinut prin lupta eroică a peste 525.000 de militari angajaţi nemijlocit în luptă, între 23 august şi 25 octombrie 1944. Dintre aceştia au fost ucişi sau răniţi circa 58.000. Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la 89.934 militari dintre care 76 275 prizonieri. Eliberarea părţii de nord-vest a României nu a însemnat şi încetarea luptelor duse de Armata Română, care a continuat războiul antifascist alături de puterile Naţiunilor Unite pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, pînă la victoria finală.

Se depun coroane de flori. Trebuie să se depună. E firesc. Dar cîţi sînt acolo, cu adevărat? Cîţi îi respectă, cu adevărat, pe militari? Pe Veterani? Pe Veteranii Teatrelor de Operaţii?

Am văzut filmuleţe în care militarii americani sînt aplaudaţi de concetăţenii lor la simpla apariţie într-un aeroport, într-un mall sau chiar pe stadion. Lumea se ridică în picioare şi îi aplaudă! Este un gest spontan, necontrafăcut. Nu am văzut nicăieri un asemenea gest pentru militarii români. Să fie ceva în neregulă cu cetăţenii, sau cu militarii? 25 octombrie constituie amintirea unei zile de împlinire naţională, ziua cînd armata română şi-a îndeplinit menirea firească. Devenită simbol al tuturor bătăliilor şi eroilor neamului românesc, data de 25 octombrie a rămas întipărită ca zi în care ţara îşi sărbătoreşte ARMATA şi pe cei care au fost sau sînt în slujba ei. Astăzi, ARMATA ROMÂNĂ se poate mîndri că “a tîrît” România în NATO, organizaţie militară alături de care luptă, în prezent – anul acesta s-au împlinit 16 ani! – în Afghanistan, în cele mai periculoase provincii. ARMATA ROMÂNĂ a făcut onoare TRICOLORULUI şi în Iraq, Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Somalia, Angola, sau în misiunile navale din Mediterana şi Golful Aden.

Vorbe goale? Probabil, dar sînt scrise în loc de aplauzele de la mall! La mulţi ani!