Redacţiile din întreaga lume, dar şi cele din România, tot mai slăbite de o criză, nu neapărat economică!, îşi pun întrebarea: de ce să trimitem corespondenţi în zone de conflict, mari consumatori de fonduri şi resurse de orice fel?

Reporteri tineri au mers mereu la război! Am făcut -o şi eu,si am supravietuit datorită norocului şi a camarazilor mei în uniformă de care mă simt extraordinar de legat sufleteşte! În aceste războaie “asimetrice” am întîlnit mulţi camarazi: profesionişti pasionaţi, aventurieri, bloggeri, turişti de război, tineri freelanceri. Britanici, americani, spanioli sau italieni. Majoritatea, deşi par cu capul în nori sînt bine pregătiţi, au urmat cursuri de specialitate finanţate de ziare sau radio-difuzori, sau sponsorizate de organizaţii non-guvernamentale pentru freelanceri.

Fiind corespondent de război am avut, întotdeauna, o altă viziune, extrem de tehnică, despre această profesie. Descopăr, însă, că “tribul nostru mic”, ar trebui să dezvolte, ca jihadiştii!, un cult al martiriului!

Activitatea de reporter de război, corespondent special, jurnalist de criză, sau oricum s-ar numi el în interiorul unei redacţii, este o profesie în sine!

Înmulţirea situaţiilor de urgenţă şi extinderea ariilor mediilor ostile, creşterea numărului şi intensităţii ameninţărilor la adresa comunităţilor, apariţia de noi riscuri şi vulnerabilităţi, pandemia asta năucitoare,  impune tratarea cu maximă seriozitate a acestei specializări. Facultăţile de jurnalistică din România nu au specializarea: reporter special. Nici corespondent de război! Există, însă, posibilitatea specializării ulterioare prin intermediul cursurilor de specialitate. Reporterii speciali sînt o categorie considerată costisitoare: salarii mai mari decît media, echipamente speciale, cursuri o dată pe an, deplasări lungi cu costuri pe măsură. Ei sînt, însă, o consecinţă a lumii în care trăim şi a nevoii de informare permanentă, corectă şi rapidă a consumatorului de informaţie. Inexistenţa lor ar face lumea media, poate, mai liniştită, dar mult mai periculoasă şi expusă riscurilor!

După anul 1999, jurnalismul a devenit ARMĂ DE RĂZBOI, recunoscută chiar de către oficialii militari. Reglementările internaţionale, juridice şi în materie de presă, NU au nici o relevanţă în zone de conflict unde acţionează grupări, de cele mai multe ori, îndreptate împotriva ordinii internaţionale actuale, chiar dacă nu anarhiste.

Jurnalistul nu face altceva decît să răspîndească, în funcţie de interesul său şi al altora, noutăţi factuale? Dintr‑o asemenea perspectivă, nu am reprezenta decît rotiţe într-un sistem, manipulînd şi trezindu-ne manipulaţi, iar libertatea noastră – relativă – se regăseşte în felul de tratare a informaţiei.

Momentele de „glorie” ale jurnaliştilor de război s-au încheiat odată cu Războiul din Vietnam, acolo unde, o acreditare de presă îţi oferea rangul de ofiţer şi posibilitatea de merge oriunde pe linia frontului alături de militarii americani. Odată cu Primul război din Golf, lucrurile s-au schimbat, transmisiunile în direct, care pun în pericol operaţiunile militare, dar nu numai!, au transformat jurnaliştii în „ţinte legitime” pentru toate taberele aflate în conflict. Să ne amintim, doar de bombardarea Televiziunii Sîrbe, asimilată drept cea mai puternică armă psihologică utilizată în Războaiele Balcanice. Jurnaliştii sînt consideraţi COMBATANŢI şi sînt trataţi ca atare.

 Jurnaliştii” actuali sînt „arondaţi” intereselor patronatului din presă, majoritatea formatorilor de opinie fac parte din categoria persoanelor susceptibile de a avea vulnerabilităţi. Vulnerabilităţle sînt date de: slaba pregătire profesională, obedienţa faţă de un baron local, de un sponsor, apartenenţa la fosta poliţie politică, interese economice, fie de apartenenţa la un grup politic. Cum, parte din patronatul din presă are grave probleme de moralitate şi chiar de legalitate, este clar că acesta va face jocul celui care i-o va impune!

Unii dintre noi sînt jurnalişti de mulţi ani, 32 în cazul meu!, şi vor rămîne aşa pînă ies la pensie. Chiar dacă e criză, chiar dacă mai dispar ziare. Nu dispărem toţi. Pentru că ne place munca asta la nebunie.

Da, e greu în vremurile astea să fii jurnalist, însă există jurnalişti care se bucură în continuare că lucrează. Există o listă destul de lungă de motive pentru care să renunţi, să-ţi dai demisia, dar meseria asta nu este făcută pentru ciumpalaci. Nu e pentru oameni care spun tîmpenii, care au făcut o facultate doar ca să aibă o diplomă şi acum învîrt hîrtii sau ştime prin redacţii de provincie. Dincolo de erorile şi abuzurile punctuale, eco-sistemul mass-media din România suferă în mod vizibil de slăbiciuni sistemice. O spun deschis, pentru că atît de mult îmi place meseria mea şi asta nu mă face să renunţ!