O întrebare pare să revină, din ce în ce mai des, ca o obsesie, în mintea şi pe buzele fiecărui român: „Ce e mic, rău, negru, urît şi bate la uşă”? Răspunsul e la fel de neprietenos: „Viitorul”!

Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, sau seara, cînd obosit de viermuiala de peste zi ţi-ai dori o lume numai a ta, constaţi cu amărăciune că tranziţia în care te zbengui nu e ceva trecător, că existenţa e ceva la limita hazardului şi că singurele certitudini sînt, şi de acum încolo, schimbarea şi nesiguranţa! Analiştii şi observatorii afirmau prompt că după 11 septembrie 2001 lumea nu va mai fi aceeaşi. Şi chiar nu mai este lumea pe care o ştiam! Au crescut numărul şi intensitatea crizelor, conflictelor asimetrice, situaţiilor de urgenţă. Toate acestea s-au suprapus peste crizele tale, deja existente: criza de identitate, de autoritate, culturală, economică, socială, educaţională, din sănătate, din apărare, criza bunului simţ, criza generaţiilor, criza instituţiilor, criza de încredere, criza politică, criza de securitate. Chiar şi instituţiile care fac parte din Sistemul Naţional de Apărare pierd treptat din încredere, incapabile să se apere de atacurile constante la care sînt supuse, dar şi mîncate pe interior de un cancer teribil. Societatea românească contemporană pare să-şi fi pierdut busola şi minţile! Lumea aşezată şi predictibilă pe care o cunoşteai a dispărut peste noapte, lăsînd, în locul ei, incertitudineşi frica zilei de mîine.

Şi, mai presus de toate, constaţi cu amărăciune, că nici nu ai cui să spui, să mărturiseşti, temerile şi angoasele tale. Eşti singur, într-o societate de oameni singuri, care-şi vede fiecare de propria luptă pentru supravieţuire. Coeziunea socială nu mai există, solidaritatea se manifestă din cînd în cînd, compasiunea apare mai rar. Societatea în care te-ai născut nu mai există! Trăieşti acum într-o societate destructurată, incapabilă să se opună agresiunilor interne şi externe de orice fel! România este o ţară eşuată! Cel puţin, din punct de vedere social!

Căderea comunismului în Europa de Est a însemnat o oportunitate extraordinară pentru marile corporaţii occidentale de a-şi extinde afacerile în aceste noi zone. Globalizarea nu mai poate fi oprită şi ea reprezintă o nouă perioadă din viaţa omenirii, chiar dacă ea nu aduce nimic bun pentru unele societăţi. Din nefericire, România se poate încadra la „nimic bun”! Poate sînt pesimist. Dar, de mai mulţi ani, în articolele pe care le scriu, atrag atenţia că România este o ţară sub ocupaţie. O ţară care renunţă la propria economie, la propriul sistem de valori, pentru a îmbrăţişa cu totul alte repere. Poate foamea cu care am ieşit din comunism ne-a făcut atît de hulpavi. Totuşi, după aproape 30 de ani de la schimbarea „după manual” a Regimului Ceauşescu, România a dispărut de pe harta lumii!

Migrația fără precedent, sărăcia extremă, crizele financiare şi de resurse energetice, presiunile exercitate de statele dezvoltate şi marile organizaţii economice asupra zonelor mai puţin dezvoltate sau instabile economic se constituie în tot atîtea ameninţări la adresa securităţii zonale şi internaţionale. Creşterea dominaţiei economice a unor state sau organizaţii/corporaţii multinaţionale aduce în discuţie problema sărăciei persistente şi de mare amploare din unele regiuni. Problemele demografice (creşterea populaţiei/consumului în raport cu resursele planetei, condiţiile insalubre de trai şi răspîndirea bolilor infecţioase, urbanizarea iraţională etc.), problemele legate de hrană (sărăcia, foametea, consumul în exces, degradarea terenurilor cultivabile şi a resurselor de apă etc.), problemele economice (menţinerea unor modele nesustenabile de producţie, instabilitate socială legată de existenţa lipsurilor şi a distribuţiei inegale a resurselor etc.) constituie un ansamblu de factori ce impietează procesul de dezvoltare a zonelor mai puţin favorizate, creşterea şi circuitele economiei globale.

Principali factori de insecuritate ai lumii contemporane sînt profund interdependenţi, iar probleme ca migrația, traficul de persoane, terorismul, conflictele interetnice şi interreligioase sau sărăcia nu pot fi tratate independent unele de altele.

Dar, despre toate acestea, ar trebui să citeşti în presă. În presa ta zilnică!

Care presă? Presa din România este oglinda societăţii. Ori, într-o societate destructurată, presa este aşişderea! După o perioadă de pionierat în care jurnalismul românesc a însemnat mai mult terapie post-comunistă, iată că a venit „timpul profesionismului”, ar spune deontologii. Mass-media s-a împărţit, destul de repede în trusturi, corporaţii şi presă locală. Corporaţiile la rîndul lor, sînt de două feluri: cele străine şi cele cu capital românesc. Pentru consumatorul de media din România, însă, acestea nu sînt decît de două feluri: bune şi proaste! Puţin îi pasă de interesele trusturilor care se află în spatele ştirilor sau campaniilor de presă. Nici nu are timp să se gîndească la aest lucru. Îşi dă seama totuşi că actul jurnalistic este din ce în ce mai slab. La televizor urmăreşte, sau varianta mişcată a tabloidelor, sau false vedete, pline de ifose, grasiate şi tîmpe care pun întrebări prestabilite cu grijă în aşa fel încît discuţia din studiourile televiziunilor de ştiri să nu cumva să alunece într-o direcţie care nu mai este convenabilă proprietarului. Jurnalismul de slabă calitate este o realitate! O realitate întreţinută chiar de breasla noastră! Din păcate! Peste toate acestea, noua media transformă din temelii jurnalismul, iar tînăra generație este văduvită de abc-ul informației.

Presa locală este cea mai afectată de aceste transformări. În ultimii ani, ziarele şi-au redus numărul şi tirajele, s-au mutat în on-line, proprietarii au „sărăcit”, ziariştii locali au devenit mai vulnerabili şi mai puţini. Despre independenţa presei se vorbeşte numai la şcoală! Dacă vei căuta, rar vei găsi în provincie un jurnalist care să-ţi spună că e specializat pe un anumit domeniu. Cei mai mulţi au în portofoliu mai multe domenii, majoritatea fără nici o legătură între ele.

Amplificarea CRIZEI la nivel naţional şi mondial, implică, însă, urgent, adoptarea de măsuri excepţionale, inclusiv din partea mass-media românească. Lipsa instruirii adecvate în domeniul siguranţei, al mediului ostil şi al situaţiilor de urgenţă, nu mai este neglijenţă ci ignoranţă criminală!

Preocupări pentru specializarea jurnaliştilor de criză au apărut în Occident în urmă cu mai mult timp, imediat după războiul din Vietnam. Războiul din fosta Yugoslavie a coagulat, însă energiile şi a structurat aceste preocupări. Organizaţiile internaţionale importante, Reporteri Fără Frontiere sau Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor, dar şi marile corporaţii de presă, precum BBC, au elaborat reguli stricte, au scris cursuri şi au creat o piaţă pentru echipamente de protecţie. Crizele internaţionale, fie că este vorba de conflicte armate, sau de tragedii umanitare, au fost analizate şi s-au elaborat manuale pentru jurnaliştii sau personalul umanitar care se află în misiune în acele zone. Experienţa militarilor a fost transferată în folosul jurnaliştilor, iar echipamentele de protecţie au devenit indispensabile.

Din păcate, comunitatea jurnalistică din România a arătat prea puţin interes pentru acest domeniu, în ultimii 20 de ani. În afară de exemple izolate, interesul pentru crearea unui corp de jurnalişti specializaţi pe criză, este inexistent.

Atelierul, organizat de BMTF Risk AK Demy, în colaborare cu alte instituţii specializate în protecţia cetăţeanului, se desfăşoară sub motto-ul: news in a hostile world şi se adresează cu precădere JURNALIŞTILOR DIN PRESA LOCALĂ care, potrivit statisticilor prezentate la început, sînt cei mai vulnerabili în situaţii speciale. Jurnaliştii din presa locală nu beneficiază de infrastructura şi logistica unui corespondent special din presa corporatistă. Şi de aceea, ei devin victime sigure. Atelierul nu se adresează exclusiv potenţialilor participanţi într-o zonă de conflict ci aduce în scenă situaţii de urgenţă, tot mai multe şi tot mai frecvente, la care jurnalistul este spectator şi actor în acelaşi timp, dar și situațiile limită cu care cetățenii și jurnaliștii se confruntă în viața de zi cu zi.

Ne aflăm într-un regres al aşteptărilor, al proiecţiilor imaginare. Jurnalistul de criză din România, precum înaintaşul său Brunea-Fox, trebuie să cunoască şi să se confrunte cu această realitate. Şi să rămînă în viaţă! A RĂMÎNE ÎN VIAŢĂ ESTE O MESERIE ÎN SINE! Scopul acestor ateliere, acesta este! De a vă face să luaţi în serios lumea ce va veni! Aţi uitat? Ce este mic, negru, urît, rău şi bate la uşă? Viitorul! Să-l aşteptăm pregătiţi!