STRATEGIA ŞI INCULTURA DE SECURITATE


Data: 
6 Feb 2013

Poate părea paradoxal şi jignitor, dar incultura naţională de securitate reprezintă un factor de risc şi o vulnerabilitate la adresa securităţii naţionale. Statul român şi-a încălcat constant angajamentele luate la NATO şi UE de a aloca fonduri necesare promovării culturii de securitate, societatea civilă nu pare interesată de subiect, iar cetăţeanul, principalul beneficiar, este mai preocupat de preţul caltaboşului decît de a trage la răspundere Guvernul, să zicem, pentru încălcarea Strategiei de Securitate Naţională. În secolul nostru, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un produs de consum, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. La ora actuală, securitatea naţiunii este un concept definit prin lentilele deformatoare ale ideologiilor, mai mult sau mai puţin expirate, prezente în spaţiul politico-militar. Statul este principalul gestionar al securităţii naţiunii şi, deci, gradul său de implicare în mediul social este definitoriu din perspectiva securităţii. Încă de la înfiinţare, Asociaţia Română a Specialiştilor în Securitate şi-a propus să devină, un furnizor de resurse şi informaţii pentru profesioniştii din domeniul securităţii private şi pentru publicul larg.

 

gsd8

 

Strategia de securitate este caracterizată de o logică paradoxală în contradicţie cu logica bunului simţ (Edward Luttwak, "Strategia: logica războiului şi a păcii", 2001, pag.69) şi este caracterizată de patru elemente: OBIECTIVELE ( ţinta), CONCEPTELE STRATEGICE (calea, cursul de acţiune), RESURSELE. Între acestea, se strecoară, perfid, RISC-ul (falia dintre obiective şi resurse). O strategie bună aşează cele patru elemente într-un echilibru relativ. Relaţiile civil-militare sînt componenta instituţională principală a politicii de securitate (Samuel P.Huntington, "Statul şi soldatul", 1957, pp.1-3), model care a fost propus ca model ideal în programele de asistenţă occidentală sub egida NATO, UE sau OSCE (Marian Zulean, "Politica de securitate naţională", 2007, p.50).

Cultura de securitate reprezintă totalitatea noţiunilor, ideilor şi informaţiilor de care dispun, la un moment dat, cetăţenii statului, referitoare la valorile, interesele şi necesităţile naţionale de securitate, dar şi modalitatea de dezvoltare a unor atitudini, motivaţii şi comportamente necesare apărării şi protecţiei personale, de grup şi statale faţă de vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări, stări de pericol sau agresiuni potenţiale, precum şi promovării lor în mediul intern şi internaţional de securitate. Educaţia de securitate este una preventivă şi de gestiune a noului mediu de securitate intern şi internaţional, precum si a tipurilor de ameninţări la adresa securităţii. Mai pe înţelesul tuturor: cultura de securitate a fiecăruia se realizează prin educaţia de securitate şi ajută fiecare individ, familie sau grup să se apere în faţa agresiunilor la care este supus din exterior, inclusiv din partea propriului stat. Persistenţa INculturii de securitate adînceşte anomia socială şi incapacitatea de a reacţiona pozitiv la nedreptăţile sau agresiunile la care fiecare individ este supus. Mass-media este un vector important de formare a culturii de securitate, dar din experienţa ultimilor ani, este principalul pol de rezistenţă la tentativele timide de promovare a educaţiei de securitate şi a politicilor de securitate ce ar trebui asumate de cetăţeni. Potrivit lui Ulrich Beck, trăim într-o societate a riscului( 1992), iar riscul zero nu există. Pornind de la această afirmaţie, Donald Snow (2007) defineşte riscul ca o ecuaţie: RISC = AMENINŢARE - CAPABILITATE.

Într-o democraţie, politica de securitate este transparentă şi amplu dezbătută, iar judecarea unei politici de securitate se face de către electorat, în timp ce viabilitatea unei strategii poate fi supusă atît scrutinului politicienilor, cît şi scrutinului public, prin referendum. Ce ne facem atunci cînd cultura de securitate lipseşte, iar electoratul nu este în măsură să emită păreri faţă de politica de securitate naţională? Dacă pe timp de război succesul unei politici naţionale de securitate îl reprezintă "cîştigarea războiului", pe timp de pace criteriul de bază este acela de estimare a modului de îndeplinire a obiectivelor strategice asumate (în campania electorală, eventual), pe baza unor COSTURI REZONABILE, definite de către POPULAŢIE! Strategia naţională de securitate, ca document de planificare strategică, încearcă să pună în acord obiectivele strategice stabilite de decidenţii politici, cu resursele disponibile şi să ofere cursul de acţiune (conceptul) pentru realizarea lor. În realitate, în România, Strategia Naţională de Securitate a fost mereu ignorată sau contrazisă, din motive politicianiste (Zulean, op.cit. p.51). Întrebare logică: care este scopul strategiei de securitate? Evident, acela de apropune un concept strategic, un plan de acţiune, CLAR ŞI EXPLICIT, pentru a explica modul de angajare a resurselor, în scopul îndeplinirii obiectivelor! Potrivit "Geneva Centre for Democratic Control of Armed Forces (2005, p.2), strategia de securitate naţională ar trebui să cuprindă 3 părţi: viziunea statului privind securitatea naţională, evaluarea ameninţărilor şi oportunităţilor prezente şi viitoare şi 3, sarcini şi misiuni pentru instituţii cu specificarea resurselor. În contextul actual al globalizării, definirea "interesului naţional" este extrem de dificil. Interesele naţionale sînt considerate acele provocări ce îngrijorează cetăţenii unei naţiuni, identificate de literatura de specialitate în trei tipuri: 1- interese vitale, de securitate fizică a cetăţenilor; 2- interese fundamentale, care pot afecta interesele vitale dacă nu sînt realizate şi 3- interese periferice. Evident, fezabilitatea strategiei naţionale depinde de resursele disponibile şi de capacitatea de a mobiliza acele resurse efectiv şi în mod eficient.

 

gs9

 

Lipsa educaţiei de securitate la nivel naţional se remarcă prin absenţa oricărei reacţii publice la încălcarea Strategiei de Securitate Naţională a României, adoptată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, prin Hotărîrea nr. 62 din 17 aprilie 2006, şi care încă se află în vigoare. Potrivit acesteia, securitatea internă reprezintă ansamblul activităţilor de protecţie, pază şi apărare a locuitorilor, comunităţilor umane, infrastructurii şi proprietăţii împotriva ameninţărilor asimetrice de factură militară sau non-militară, precum şi a celor generate de factori geo-fizici, meteo-climatici ori alţi factori naturali sau umani care pun în pericol viaţa, libertăţile, bunurile şi activităţile oamenilor şi ale colectivităţilor, infrastructura şi activităţile economico-sociale, precum şi alte valori, la un nivel de intensitate şi amploare mult diferit de starea obişnuită.

Securitatea internă priveşte, deopotrivă, siguranţa cetăţeanului şi securitatea publică, securitatea frontierelor, a energiei, a transporturilor şi a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale, precum şi protecţia infrastructurii critice. Ea include, din punct de vedere structural, securitatea societală şi asigurarea stării de legalitate, contracararea terorismului şi a criminalităţii organizate, securitatea activităţilor financiar-bancare, a sistemelor informatice şi a celor de comunicaţii, protecţia împotriva dezastrelor şi protecţia mediului. Pentru asigurarea capacităţii de acţiune în orice situaţie, este necesară implementarea unui sistem naţional integrat de management al crizelor, ce va articula, într-o reţea modernă şi funcţională, toate structurile – civile şi militare, din administraţia centrală şi locală – cu atribuţii în acest domeniu şi va asigura coordonarea eficientă a resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură folosite pentru prevenirea pericolelor, controlul şi înlăturarea manifestărilor negative, lichidarea consecinţelor şi restabilirea sau reconstrucţia stării de normalitate. Acest sistem va urmări asigurarea unui nivel optim de pregătire şi planificare operaţională şi funcţională a tuturor structurilor cu responsabilităţi în domeniu, pentru gestionarea întregului spectru al crizelor din domeniul securităţii.

Buna guvernare(ce făcea referire la Guvernarea Tăriceanu!, dar extrem de actuală) constituie o condiţie esenţială a securităţii şi prosperităţii, instrumentul prin care democraţia trece din planul conceptelor şi al teoriilor, în planul vieţii reale. Ea este unitatea de măsură cumulativă prin care viaţa socială validează rezultatul alegerilor democratice, probează realismul programelor şi capacitatea forţelor politice de a-şi îndeplini promisiunile, cu stricta respectare a standardelor democratice. Buna guvernare evaluează succesul măsurilor de combatere a insecurităţii, inechităţii şi sărăciei şi stabileşte corecţiile necesare. Eficienţa administraţiei publice constituie o condiţie esenţială pentru asigurarea securităţii şi prosperităţii cetăţenilor României.

O direcţie prioritară de acţiune pentru realizarea obiectivelor prezentei strategii o reprezintă necesitatea declanşării unui amplu proces de dezvoltare, modernizare şi asigurare a protecţiei infrastructurii critice, a elementelor vitale ce vizează pregătirea instituţiilor, societăţii, economiei şi teritoriului naţional pentru a face faţă riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii. Domeniile de interes major privesc în mod deosebit: infrastructura de transport – în mod deosebit, construcţia de autostrăzi şi modernizarea rapidă a infrastructurii feroviare – şi reţeaua de management a traficului; infrastructura energetică; infrastructura de comunicaţii; managementul potenţialului hidrografic şi protecţia împotriva inundaţiilor; restructurarea sistemului bazelor militare, identificarea domeniilor de risc, elaborarea hărţilor cuprinzând riscurile probabile şi dezvoltarea întro concepţie nouă a infrastructurii, pentru apărarea populaţiei de pericolele unor calamităţi naturale, dezastre şi accidente ecologice. Inutil să precizez că de la publicarea acestei strategii, România a rămas cu puţin peste 300 de km de autostradă, iar viteza medie de deplasare pe calea ferată este de 27 km/h la marfă şi 45 la persoane!

Ca orice strategie, RESURSA este esenţială. "Principala resursă pentru îndeplinirea acestui program o reprezintă voinţa politică a forţelor cărora poporul le-a încredinţat responsabilitatea guvernării şi legătura acestora cu poporul, cu oamenii care şi-au pus speranţele în acest program. Realizarea obiectivelor strategiei securităţii naţionale implică un efort major de conştientizare a acestei răspunderi şi a nevoii de consolidare a bazei politice şi civice a guvernării, precum şi cerinţa apelului la judecata poporului şi la angajarea sa conştientă în realizarea programului". Cetăţeanul român este, însă, principalul beneficiar al politicii de securitate şi, deci, are dreptul şi datoria de a contribui activ la construcţia ei cotidiană. Cetăţeanul, depozitarul legitim al drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care se întemeiază statul democratic, are – potrivit Constituţiei – în materie de securitate naţională, drepturi inalienabile dar şi obligaţii proprii, asumate conştient. De aceea, cetăţenii trebuie să-şi dezvolte un comportament participativ şi responsabil, educaţia civică fiind calea cea mai potrivită pentru armonizarea acestor drepturi şi obligaţii ce conferă adevărata substanţă a patriotismului civic autentic şi profund.

Ignorarea sau eludarea strategiei naţionale de securitate din motive politicianisme se constituie ca un factor de risc la adresa securităţii europene. Strategia Europeană de Securitate a fost adoptată de Consiliul Justiţiei şi Afaceri Interne cu ocazia reuniunii din 25 şi 26 februarie 2010, a fost aprobată de Consiliul European din 25 şi 26 martie 2010. În decembrie 2003, Uniunea Europeană a adoptat strategia europeană de securitate, care se referă la dimensiunea externă a securităţii Europei. În februarie 2010, în timpul Preşedinţiei semestriale spaniole, Consiliul a completat-o adoptînd strategia de securitate internă. Această strategie a fost aprobată de Consiliul European din 25 şi 26 martie 2010.

Pentru cetăţenii Uniunii Europene, securitatea constituie una dintre priorităţile majore. Principalele riscuri şi ameninţări infracţionale cu care se confruntă în prezent Europa, şi anume terorismul, formele grave de criminalitate, criminalitatea organizată, traficul de droguri, criminalitatea informatică, traficul de fiinţe umane, exploatarea sexuală a minorilor şi pornografia infantilă, infracţionalitatea economică şi corupţia, traficul de armament şi criminalitatea transfrontalieră, se adaptează extrem de rapid la schimbările ştiinţifice şi tehnologice, în încercarea lor de a exploata în mod ilegal şi de a submina valorile şi prosperitatea societăţilor noastre deschise. Astfel, este vital ca Strategia de securitate internă să se poată adapta atît la nevoile cetăţenilor, cît şi la provocările inerente caracterului dinamic şi global al secolului XXI. Conceptul de securitate internă trebuie înţeles ca un concept vast şi cuprinzător, care acoperă mai multe sectoare, pentru a aborda aceste ameninţări majore precum şi alte ameninţări cu un impact direct asupra vieţii, siguranţei şi bunăstării cetăţenilor, inclusiv dezastrele naturale şi cele provocate de om, precum incendiile forestiere, cutremurele, inundaţiile şi furtunile. Pentru a face faţă acestor fenomene, statele membre ale UE dispun de propriile politici şi strategii naţionale de securitate. Rămîne ca ele să fie şi aplicate, iar analiza evoluţiilor viitoare să fie completată şi adaptată în permanenţă.

În Strategia Europeană de Securitate sînt stabilite 10 orientări pentru acţiune în vederea garantării securităţii interne a UE în următorii ani:

1- O abordare vastă şi globală a securităţii interne;

2- Asigurarea supravegherii democratice şi judiciare efective a activităţilor de securitate;

3- Prevenire şi anticipare: o abordare proactivă şi fondată pe informaţii. Acest punct mi se pare deosebit de important! Printre principalele obiective ale Strategiei de securitate internă a UE se numără prevenirea şi anticiparea infracţiunilor, precum şi a dezastrelor naturale şi a celor provocate de om şi atenuarea impactului lor potenţial. Recomandarea experţilor UE în materie de securitate este cît se poate de clară: politicile de securitate, în special cele de prevenire, trebuie să adopte o abordare vastă, care să implice nu numai serviciile de aplicare a legii, ci şi instituţiile şi specialiştii de la nivel naţional şi local. Prin urmare, ar trebui să se vizeze cooperarea cu alte sectoare, precum şcolile, universităţile şi alte instituţii de învăţămînt, pentru a se preveni situaţia în care tinerii devin infractori. Organizaţiile societăţii civile pot juca de asemenea un rol în desfăşurarea campaniilor de sensibilizare a populaţiei. Obiectivul acţiunii UE în domeniul protecţiei civile trebuie să fie reducerea vulnerabilităţii în faţa dezastrelor prin elaborarea unei abordări strategice de anticipare şi de prevenire a dezastrelor şi prin continuarea îmbunătăţirii nivelului de pregătire şi de reacţie, cu respectarea competenţelor naţionale. Ar trebui elaborate orientări privind metodele de cartografiere a pericolelor şi a riscurilor, evaluări şi analize, precum şi o prezentare de ansamblu a riscurilor naturale şi a celor provocate de om pe care UE le-ar putea înfrunta în viitor. Această analiză de risc la nivelul UE ar trebui să constituie o bază pentru iniţiative de cooperare între state membre care împărtăşesc aceleaşi riscuri şi UE în domeniul protecţiei civile şi al planificării capacităţilor. Trebuie identificate noi riscuri şi ameninţări, precum penuria de energie, panele din domeniul TIC şi pandemiile. Capacitatea cetăţenilor, precum şi a sectorului public şi privat, de a face faţă efectelor dezastrelor trebuie incluse în politicile de prevenire.

4- Elaborarea unui model global pentru schimbul de informaţii;

5- Cooperarea operaţională;

6- Cooperarea judiciară în materie penală;

7- Gestionarea integrată a frontierelor;

8- Un angajament în favoarea inovării şi a formării;

9- Dimensiunea externă a securităţii interne/cooperarea cu ţările terţe; Şi la acest punct aş vrea să intru în detalii: cooperarea internaţională a UE şi a statelor sale membre, atît la nivel bilateral, cît şi la nivel multilateral, este esenţială pentru a se garanta securitatea şi a se proteja drepturile cetăţenilor noştri şi pentru a se promova securitatea şi respectarea drepturilor în străinătate. În politicile UE cu privire la ţările terţe, securitatea trebuie să constituie un factor-cheie. Va trebui acordată o atenţie deosebită „statelor fragile şi eşuate” pentru ca acestea să nu devină cuiburi ale criminalităţii organizate sau ale terorismului. În acest context, Strategia de securitate internă completează în mod indispensabil Strategia europeană de securitate, elaborată în 2003 în cadrul politicii europene de securitate şi apărare.

10- Flexibilitatea în vederea adaptării la dificultăţile viitoare.

În concluzie: Strategia Naţională de Securitate a României este parte integrantă din Strategia Europeană de Securitate. Eludarea ei, din motive pur politicianiste, reprezintă o vulnerabilitate şi o breşă de securitate în cadrul Strategiei Europene. Absenţa unei culturi de securitate la nivelul cetăţenilor favorizează derapajele decidentului politic în procesul de implementare a strategiei naţionale. Educaţia de securitate şi siguranţă la nivelul cetăţeanului, atît din mediul urban, dar şi din cel rural, se impune ca o necesitate de grad "zero" în vederea garantării securităţii interne a României şi a Uniunii Europene în următorii ani.


Tag-uri:

Copyright (c) 2013, M-SecurityNews
Realizare: LIDER DESIGN