De ce acest subiect?

Apariţia în peisajul Orientului Mijlociu Extins a Statului Islamic, formaţiune jihadistă transformată din gherilă în armată regulată implică mai multe probleme de ordin tactic, strategic, politic şi, nu în ultimul rînd, juridic. Tactic, avem de-a face cu o aroganţă provocatoare a SI susţinută de abundenţa de arme livrate, în stadiul de gherilă, de către TOATE statele Occidentale şi din Golf, în schimbul angajamentului de a lupta împotriva regimului allawit al lui Bashar Al-Assad şi de controlul şi exportul, prin intermediul reţelelor de contrabandă, a ţiţeiului la preţ de dumping, cu 25/30 USD/baril, bani utilizaţi pentru întărirea capacităţii de luptă a formaţiunii. Acest control asupra resurselor a generat transformarea Gherilei în Armată regulată! Din punct de vedere strategic, Statul Islamic profită de eşecul Statelor Unite în Orientul Mijlociu Extins şi de politica „spre interior” promovată de actualul preşedinte de la Casa Albă, care a retras influenţa directă a SUA în regiune, fapt ce conferă putere liderilor salafiţi din organizaţia jihadistă. Politic vorbind, Statul Islamic şi-a urmărit ţelul suprem, acela de a construi un Califat pe teritoriul Syriei şi Iraqului, indiferent de consecinţele de securitate generate de acest proiect. Primul ar fi constituirea, în paralel, a unui stat kurd în regiunea de Nord a Iraqului, proiect lansat spre ONU în perioada Crăciunului lui 2004. Apoi, pe fondul disoluţiei autorităţii statului iraqian şiismul iranian ar constitui principalul hegemon în sudul Mesopotamiei călăuzind populaţia şiită din zonă, dar, punînd mari probleme ideologice şi de securitate wahabiţilor saudiţi. În sfîrşit, din punct de vedere al legislaţiei internaţionale, se constată că nici astăzi, după 13 ani de la atentatele de la 11 septembrie 2001, gherilele şi detaşamentele de luptă nu beneficiază de un statut internaţional ca parte beligerantă. În aceste condiţii, vorbim în continuare, la nivelul ONU, de „victime civile”, chiar dacă majoritatea dintre acestea mînuiesc armament. Scriam, în urmă cu cîţiva ani, că soluţia la această lacună a legislaţiei internaţionale, o reprezintă alte ONG-uri înarmate, care să lupte împotriva acestei societăţi civile beligerante, pe teritoriul suveran al unor state, care de puternice ce sînt permit pe teritoriul lor astfel de maifestări. Dar, asta e o altă discuţie!

Fenomenele de natură socială şi economică, privite la nivel internaţional, criza şi răsturnările de regim în cascadă, globalizarea şi diferitele forme de manifestări care i se opun, creşterea populaţiei planetei şi creşterea consumului mondial care a depăşit producţia, instabilitatea socială şi violenţele generate de preţurile în creştere la energie şi alimente, penuria de apă, schimbările climatice, intensificarea migraţiei şi ineficienţa autorităţilor îmi dau motivele să afirm că viitorii 10/20 de ani nu vor fi deloc liniştiţi. Lupta de gherilă se va intensifica, ca o reacţie la agresiunea politică, economică, demografică sau de mediu, iar degenerarea tipului său de acţiune în acţiuni teroriste nu va mai fi o surpriză. Cu alte cuvinte, în viitoarea perioadă, gherila îşi va schimba modul de luptă. Această schimbare va avea implicaţii multiple, inclusiv în restructurarea unor armate regulate.

România nu este ferită de aceste schimbări. Cu o situaţie economică precară, o economie fragilă, afectată de schimbările pe plan mondial, ţintă a emigranţilor şi un stat perceput ca avînd o atitudine ostilă, chiar duşmănoasă faţă de cetăţean (România este ţara cu cele mai multe taxe şi impozite din lume!), cu vecinătate apropiată frămîntată de tensiuni şi minorităţi agresive, România şi societatea românească pot fi vulnerabile la acţiuni teroriste sau la apariţia unor formaţiuni de gherilă. Pe acest fundal, în ultimii ani, bombardamentul asupra României cu informaţie agresoare s-a intensificat. De asemenea, terorismul cultural a luat, în ţara noastră, o amloare fără precedent (expoziţia de „artă modernă” organizată de ICR din New York este un ultim exemplu!). Potrivit Donei Tudor ( „Manipularea opiniei publice în conflicte armate”, Ed. Dacia, 2001, pag.127) agresarea mediatică, prin presă, radio şi televiziune, este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent din interior şi din exterior şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc „natural”, de la sine şi nu sînt induse de centre de decizie agresoare. Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea îndoielii cu privire la valorile culturii naţionale (exemplul ICR!), negarea valorilor culturale autohtone, proliferarea kitch-ului, culturii de împrumut şi a subproducţiilor culturale (acelaşi exemplu recent!), impunerea unui complex naţional de inferioritate culturală (o seamă de ONG-uri finanţate de Fundaţia pentru o Societate Deschisă), crearea unei confuzii naţionale în ierarhia valorică, denigrarea personalităţilor şi valorilor culturale naţionale, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională, alimentarea şi declanşarea unor tensiuni interetnice, inducerea unui sentiment de inutilitate, ridiculizarea valorilor naţionale, a imnului naţional, a patriotismului şi naţionalismului, exacerbarea valorilor locale şi regionale în detrimentul conştiinţei naţionale. În concluzie, România este vulnerabilă la acţiuni de tip gherilă insurgentă sau terorism, în următorii ani, fenomen ce trebuie analizat şi contracarat cu seriozitate de instituţiile abilitate.

Motivaţia acţiunilor de gherilă sau teroriste

Acţiunile gherilelor insurgente sau grupărilor teroriste au la bază un set aproape similar de motivaţii. Eliberarea naţională pare să fie cea mai mobilizatoare (organizaţiile palestiniene şi grupările din Iraq, Cecenia Ukraina etc). Motivaţiile economice (EZLN), religioase (SI), politice (FARC), psihologice (secta AUM) sînt la fel de puternice. În contextul evoluţiei societăţii internaţionale în noul mileniu, prezentate mai sus, motivaţia culturală trebuie luată tot mai serios în calcul. Un factor cultural major îl constituie percepţia ameninţării la adresa suveranităţii grupului pe care gruparea îl reprezintă. Teama de exterminare culturală (reală sau aparentă, indusă) poate conduce la o violenţă iraţională (grupările maghiare de pe teritoriul Transilvaniei şi a Voivodinei – Serbia-). Toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, cultură tradiţională, pămînt natal. Unele manifestări teroriste sau de gherilă ţin de sentimentul de insecuritate, de criza de identitate naţională, religioasă, etnică, culturală sau chiar individuală. Altele, de criza de sistem politic sau de ameninţări economice.

Gherilă insurgentă, terorism.

Potrivit cpt. Instructor Daniel Solescu în studiul „Gherila urbană – forma de rezistenţă armată a Mileniului III”, în contextul schimbărilor petrecute în domeniul politic şi militar pe plan mondial şi ca urmare a concluziilor reieşite din analiza desfăşurării conflictelor militare din ultimii ani (Cecenia, Palestina, Iraqul, Syria, Ukraina), lupta de gherilă cunoaşte un reviriment fără precedent, privită, mai ales ca mişcare de rezistenţă. Aceasta vizează importante scopuri politice, economice şi militare.
Pe plan politic, gherila insurgentă îşi propune să demaşte agresorul în faţa opiniei publice mondiale, să dezvăluie scopurile politice reale urmărite de acesta şi caracterul ilicit al războiului pe care l-a declanşat.
Pe plan economic, gherila are ca obiectiv principal împiedicarea forţelor de ocupaţie de a folosi în interesul lor materiile prime, instalaţiile de energie, producţia întreprinderilor etc., organizând şi desfăşurând acţiuni de sabotaje, distrugeri, capturări etc.
Pe plan militar, gherila insurgentă asigură condiţiile necesare ducerii luptei în spatele dispozitivului inamicului, avînd ca misiune angajarea forţelor agresoare în nenumărate
ciocniri locale, pe spaţii cît mai întinse, pentru a le produce pierderi în personal, armament şi alte materiale, obligându-le să treacă la un război de durată şi de uzură, care creează condiţii pentru schimbarea treptată a raportului de forţe în favoarea insurgenţei.
„Războiul de gherilă este războiul celui slab împotriva celui puternic – o campanie de hărţuire şi istovire dusă de nişte forţe inferioare, slab înzestrate, împotriva unor trupe convenţionale„. Potrivit studiilor, gherila insurgentă are un nivel de insurgenţă scăzut, un număr de participanţi mediu, o durată a luptei lungă, un grad de violenţă mare, o ameninţare la adresa regimului medie, cu multe victime produse în timp.

Terorismul, privit ca un război asimetric este considerat principalul pericol al noului mileniu. În funcţie de şcoala de analiză şi de interese, terorismul are mai multe definiţii. Potrivit lui Stephen Sloan, citat de Vasile Simileanu în « Asimetria fenomenului terorist », ed. TOP FORM, 2003, pag. 97, terorismul este o formă de conflict de identitate scăzută, fiind la celălalt capăt al spectrului unui conflict armat care se sfîrşeşte cu un război generalizat. Terorismul a devenit din ce în ce mai mult o manifestare a schimbării naturii conflictelor armate sau o nouă formă de ducere a războiului, rezultată din revoluţia tehnologică ce acompaniază schimbarea din arena politică internaţională. Terorismul reprezintă un pericol real dar difuz, o ameninţare greu de înţeles sau de definit. Potrivit cercetărilor, terorismul are un nivel de insurgenţă înalt, un număr mic de participanţi, o durată a luptei scurtă, un grad de violenţă extrem de mare, o ameninţare la adresa regimului mică, cu multe victime cauzate într-un timp foarte scurt.

Primele legături, şi cele mai statornice, între gherilă şi terorism au fost făcute, în special, la nivelul organizaţiilor şi formaţiunilor politico-militare ce acţionează în Orientul Mijlociu (Irgun, OEP, Hezbollah), dar şi atunci cînd se discută de evoluţia IRA. Se vorbeşte, încă, de o gherilă clasică ce acţionează, mai ales în America Centrală (FARC, EZLN) şi de grupări teroriste clasice (ETA, Organizaţia Revoluţionară 17 noiembrie – Grecia).
După alungarea talibanilor din Afganistan, potrivit observaţiilor personale, tot mai multe grupări de gherilă îmbrăţişează tehnicile teroriste, crescînd nivelul de insurgenţă de la scăzut la înalt, gradul de violenţă de la mare la extrem de mare, numărul de victime într-o unitate mică de timp şi scurtînd durata luptei. Exemple ar putea fi mai multe formaţiuni paramilitare din Iraq (Brigăzile Badr – braţul armat al SCIRI, Armata Mahdi condusă de clericul radical şiit Muqtada Al-Sadr, sau gruparea Tawhid wal Jihad, condusă de Abou Mussab Al-Zarqawi).

Consecinţe

Amploarea mişcărilor de rezistenţă şi a acţiunilor teroriste pe plan mondial determină consecinţe economice, politice şi militare speciale. La nivel politic şi administrativ se impune derularea unor pachete de reforme economice, administrative şi culturale pentru ca populaţiile din teritoriile vizate să nu poată intra în „masa critică” favorabilă unor mişcări insurgente sau teroriste. La nivel politic, terorismul a generat apariţia unor legi şi restricţii ale drepturilor omului – la libera circulaţie, asociere, comerţ etc. – (Patriot Act). În plan militar se recunoaşte nevoia reformării armatelor regulate în vederea sporirii capacităţii de ripostă în condiţiile luptei de gherilă şi gherilă urbană (Armata americană a întocmit un raport detaliat după ofensiva de la Falujah, din 2004, cînd infanteria a fost obligată să lupte cu gherilele Ansar Al-Sunnah, cu mari pierderi colaterale. În urma acestui document, în Iraq au fost aduşi instructori israelieni ai Tzahal, specialişti în gherila urbană şi a fost editat un manual de luptă cu gherilele, scris de gen. David Pethreus).

Studiu de caz

În ultimii ani, după declanşarea procesului de globalizare economică şi regionalizare, tot mai multe grupări armate (gherile sau grupări teroriste) pun accent pe noul colonialism economico-financiar în detrimentul autohtonilor, nesupunerea faţă de autoritatea dreptului internaţional, înstrăinarea teritorială sau socială, dispariţia minorităţilor, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri, sărăcirea populaţiilor autohtone. Pe acest fundal, grupările de gherilă şi-au modificat strategia de luptă apelînd, tot mai des, la elemente de terorism. Pentru a ilustra această transformare am ales două grupări, una clasică, Armata Zapatistă de Eliberare Naţională (EZLN), din Mexic, statul Ciapas, şi gruparea Tawhid wal Jihad, condusă de iordanianul Abou Mussab Al-Zarqawi, ce acţionează în nordul Iraq-ului.

ARMATA ZAPATISTĂ DE ELIBERARE NAŢIONALĂ (EZLN)

Armata zapatistă de eliberare naţională (Ejército Zapatista de Liberación Nacional, EZLN), grup armat revoluţionar, cu orientare de stînga, a apărut în Chiapas, unul dintre statele mexicane cu importante bogăţii miniere şi petroliere, dar a cărui populaţie este extrem de săracă. Foarte repede, această mişcare atipică a devenit un simbol pentru partizanii ideii potrivit căreia „o altă lume este posibilă”, în vreme ce Chiapas s-a transformat în loc de pelerinaj pentru militanţii dornici să lupte pentru emanciparea populaţiilor indigene. Formată în imensa majoritate din indieni (Marcos este una dintre rarele excepţii), EZLN se consideră parte a unei mişcări anticapitaliste mai ample. Se opune, de pildă, neoliberalismului, sistem economic promovat de preşedinţii mexicani începând din 1982 şi până astăzi. Grupul şi-a luat numele de la celebrul insurgent Emiliano Zapata, lider, alături de Pancho Villa, al revoluţiei mexicane din 1910-1917, şi se consideră urmaşul celor cinci secole de rezistenţă indiană faţă de orice fel de opresiune. Spre deosebire de tradiţionalele organizaţii de gherilă, este o mişcare preponderent paşnică, aceasta fiind una dintre explicaţiile longevităţii şi ale popularităţii de care se bucură în rîndul populaţiei. Cu excepţia revoltei din ianuarie 1994, nu a recurs la arme şi a rămas cantonată în statul Chiapas. Membrii săi nu participă la vot şi evită să sprijine vreun partid politic, atitudine pe care o justifică prin faptul că asemenea soluţii civice nu au schimbat soarta populaţiilor indigene. De aici şi lozinca EZLN, „Ya basta!” („Ajunge!”).
Creată în noiembrie 1983 de foşti membri ai unor diverse grupări, unele înarmate, altele paşnice, EZLN s-a afirmat pe scena publică odată cu semnarea, de către guvernele mexican, american şi canadian, a unui acord de liber schimb. Acordul a fost precedat de Raportul „Chase-Manhattan”, comandat de grupul financiar american „Chase”, alcătuit în ianuarie 1995 de analistul Riordan Roett şi care purta menţiunea „strict secret”. Documentul era destinat să identifice „ameninţările la adresa stabilităţii politico-economice” în Mexic, printre care se număra rebeliunea zapatistă. Aceasta provoca serioase îngrijorări în mediile de afaceri americane şi trebuia să fie redusă la tăcere. Autorul recomandă eliminarea zapatiştilor şi la nevoie „aranjarea” alegerilor din Mexic pentru a proteja investiţiile străine. Atunci cînd memoriul a fost făcut public – evident, în mod clandestin – trupele guvernului mexican tocmai se pregăteau să pună în aplicare recomandările. Cel mai probabil, dezvăluirea sa a prevenit o înăbuşire în sînge, pe scară largă, a revoltei zapatiste. Cu chipurile ascunse sub cagule purtate pe ger de oamenii de la munte, rebelii au început, la 1 ianuarie 1994, o revoltă armată. În mai multe municipii ale provinciei, între care San Cristóbal de Las Casas, fac publică proclamaţia din Pădurea Lacandón, prin care declară război guvernului federal şi îşi anunţă intenţia de a se îndrepta spre capitala statului. Izbucnesc confruntări cu forţele armate, rebelii îl iau prizonier pe fostul guvernator de Chiapas, un general, iar trupele guvernamentale trec la masacrarea populaţiei civile dintr-o mică localitate a provinciei. După mai multe zile de lupte, preşedintele de atunci, Carlos Salinas de Gortari, aflat în ultimul său an de mandat, propune încetarea focului în scopul începerii unui dialog cu rebelii. Negocierile au durat trei ani, la capătul lor semnându-se „acordurile de la San Andrés”. Acestea prevedeau modificarea Constituţiei în vederea acordării de drepturi, inclusiv o anumită autonomie, populaţiilor indigene. Cu acest prilej s-a format, din parlamentari ai diverselor partide, Comisia pentru concordie şi pacificare (COCOPA), care a modificat drastic iniţiativa legislativă a EZLN. Afirmând că au fost încălcate acordurile stabilite, zapatiştii se întorc în munţi, iar noul preşedinte, Ernesto Zedillo, sporeşte prezenţa armatei în Chiapas, pentru a evita extinderea zonei de influenţă a EZLN. A urmat o perioadă de armistiţiu de facto între autorităţi şi rebeli, apărînd, în schimb, o serie de grupuri paramilitare antizapatiste. Pe seama lor este pus masacrul de la Acteal, cînd 45 de civili au fost asasinaţi de un comando al Partidului Revoluţionar Instituţional, aflat atunci la putere. Identificarea autorilor a fost unul dintre motivele pierderii alegerilor din anul 2000 de către PRI, după ce condusese ţara, fără întrerupere, mai bine de şapte decenii.

În decembrie 2000, noul şef al statului, Vicente Fox (Partidul Acţiunea Naţională, formaţiune de centru-dreapta), a trimis aşa-numita „lege COCOPA” spre dezbatere în Parlament. Pentru a o susţine, reprezentanţi ai zapatiştilor s-au îndreptat spre capitală în cadrul a ceea ce au numit „Marşul demnităţii indiene”. Parcurgînd mii de kilometri şi traversând 12 state pentru a ajunge în piaţa centrală din Ciudad de México, unde au fost aşteptaţi de circa 20 000 de oameni, aceştia au primit un larg sprijin din partea populaţiei, presa acordîndu-le, totodată, o mare atenţie. În martie 2001, ei şi-au apărat cauza în faţa forului legislativ. O lună mai târziu, Congresul (parlamentul) a adoptat o reformă constituţională prin care au fost acordate populaţiilor indiene din Mexic drepturi sporite, dar limitându-le în acelaşi timp autodeterminarea de care dispuneau, motiv pentru care EZLN a respins această reformă. În cadrul noii autonomii, autohtonii au dreptul să-şi organizeze viaţa social-economică, politică şi culturală în cadrul comunităţii, potrivit normelor lor cutumiare. Comunităţile au însă datoria să garanteze drepturile individuale potrivit Constituţiei şi să apere demnitatea şi integritatea femeilor.
În zona lor de influenţă, zapatiştii au creat, în timp, o serie de municipii autonome, independente de guvernul federal. Începând din august 2003, s-au format guverne locale, care au introdus programe de producţie comunitară de alimente şi sisteme de şcolarizare şi sănătate sprijinite de organizaţii neguvernamentale. Mai tîrziu au apărut aşa-numitele „juntas de buen gobierno” (junte de bună guvernare), alcătuite din reprezentanţi ai municipiilor autonome şi supervizate de EZLN. Deviza lor este „mandar obedeciendo” (a comanda supunîndu-te celorlalţi). Guvernul tolerează existenţa lor, deşi ele încalcă unele funcţii care ar trebui să constituie un monopol al statului (de ex., colectarea impozitelor şi problemele de securitate).

În cele mai recente comunicate ale sale, EZLN arată că a iniţiat un proces de separare între politica sa în plan civil şi activitatea militară: s-a redus controlul EZLN asupra juntelor amintite şi a fost întărită mişcarea social-politică reprezentată de Frontul zapatist de eliberare naţională. Creat în septembrie 1997, acest for încă în construcţie, nu este, practic, o organizaţie, ci un grup de reflecţie care îşi desfăşoară activitatea prin intermediul Comitetelor civile de dialog.

Ce au obţinut zapatiştii în atîţia ani de luptă? Catalizatori ai democratizării provinciei Chiapas şi a Mexicului, artizani ai pierderii monopolului puterii de către un partid (PRI) care a dominat ţara peste şapte decenii, autori ai constituirii unei mişcări indigene naţionale, respectiv latino-americane, pionieri ai unei noi internaţionale pluraliste numite azi „altermondialistă”, insurgenţii cu cagulă pot fi mîndri de realizările lor. De la iniţialul zapatism militar au trecut la un zapatism social, civil, foarte activ.
În termeni concreţi, reuşitele nu sunt prea multe. Unii analişti afirmă că, în prezent, condiţiile de viaţă din comunităţile indigene sunt chiar mai vitrege decât în trecut, iar felul în care împart dreptatea „juntele pentru o bună guvernare” devine adesea motiv de dezbinare şi conflict. Nu toate forurile legislative locale au recunoscut reforma constituţională, rămasă de aceea neaplicată. Pe de altă parte, una dintre formele lor de rezistenţă este respingerea programelor guvernamentale de sprijin, ceea ce face ca marginalizarea, subnutriţia etc. să se menţină. Indienii rămân, totodată, excluşi de la beneficiile „miracolului mexican” şi ale acordurilor de liber schimb, încheiate cu America şi Canada. De asemenea, în pofida unor tentative, apropierea EZLN de forţele stîngii nu s-a realizat, iar încercările la zi vizează doar colaborarea cu diverse organizaţii civile, sindicale etc., nu cu partidele avînd respectiva orientare. Ceea ce rămâne este însă altceva: comunităţile indigene sunt azi recunoscute ca atare, iar problemele lor au intrat în atenţia naţională şi internaţională. După 11 ani de zapatism, indienii s-au transformat într-un actor social, căpătând totodată o mai mare conştiinţă de sine.

TAWHID WAL JIHAD

Pentru a înţelege originea şi evoluţia acestei organizaţii, este necesar un rezumat al contextului internaţional. În ultimele zile ale anului 1979, URSS invadează Afganistanul. Invazia declanşează un lung şi sîngeros război civil (1979-1990), în cursul căruia aproape şase milioane de afgani s-au refugiat în Pakistan şi Iran. Guvernul sovietic, apreciind ca o greşeală invazia, semnează cu SUA la 14 aprilie 1988 un acord, mediat de ONU, privind retragerea trupelor sovietice din Afganistan, operaţiune încheiată la 15 februarie 1989. Forţele mujahedinilor alcătuiesc un guvern în exil (23 februarie 1989), care continuă lupta.
După invadarea Afganistanului musulmani din întreaga lume s-au adunat în Afganistan şi Pakistan, sub steagul jihadului, pentru eliberarea ţării de sub ocupaţie sovietică. Alungarea trupelor URSS din Afganistan devenise aproape politică naţională pentru multe state islamice. Mii de voluntari s-au înrolat în acei ani şi au petrecut luni bune, sau chiar ani în taberele de antrenament. Alături de ei, teologi şi imami whabiţi, salafişti şi interpreţi dubioşi ai scrierilor Coranice. Ei crează un islamism radical extrem de puternic şi de violent. Cel mai important agent de recrutare al arabilor afgani era sauditul Oussama Bin Ladden care a grupat recruţii în tabere naţionale. Aşa au apărut mai multe tabere de antrenament algeriene, siriene, iordaniene etc. Ben Ladden, fondatorul Reţelei Al-Qaida, a rămas mai mult un mentor spiritual decît un lider terorist sau militar, a cărui vocaţie este de a păstra viu spiritul Jihadului. Tabăra de la Herat, iordaniană, condusă la un moment dat de Abou Mussab Al-Zarqawi, purta, la intrare inscripţia « Tawhid wal Jihad », adică « Unitate şi Război sfînt ». Retragerea trupelor sovietice din Afganistan a dus la o pierdere a identităţii luptătorilor jihadişti, la un sentiment al inutilităţii, care îi face să nu se poată adapta la viaţa normală, cotidiană şi să se întoarcă în luptă. Acelaşi sentiment l-au trăit militarii americani întorşi din Vietnam, într-o societate care i-a respins şi izolat, făcîndu-i pe mulţi, aproape 80% să se întoarcă în jungla plină de noroi, ca un aspect al Sindromului Vietnam. Beneficiind de informaţii, mulţi dintre ei au migrat spre alte zone de conflict unde flutura flamura jihadului şi unde reţelele trebuiau reconstruite : Bosnia sau Cecenia. Arabii afgani proveniţi din zona Orientului Mijlociu au primit misiunea de a reconstitui reţeaua de mujahedini în Kurdistanul Iraqian, la mijlocul anilor 90.
Sprijinite de mişcările wahabit-salafiste implantate în Kurdistan în anii 1960 cu sprijinul saudiţilor, grupările mujahedinilor găsesc teren propice pentru regrupare. În anii 1980, inspirate de Revoluţia iraniană şi războiul din Afganistan, în Kurdistan apar primele mişcări islamiste, între care Al-Tawhid Al-Islami (Unificarea Islamică) în 2001. Gruparea trimite mai mulţi islamişti kurzi în tabăra de la Herat, controlată în 2000 de Abou Mussab. Mişcarea fuzionează cu Quwwat Suran Al-Tawhid, care era pînă atunci cunoscută ca o organizaţie de origine sunnită iordaniană prezentă în Palestina şi se redenumeşte Jund Al- Islam. Potrivit lui Jean-Charles Brisard, în « Zarqawi, noua faţă a Al-Qaida », ed. Aquila, pag. 120, Jund Al-Islam ar fi primit 300.000 de dolari de la Osama Ben Ladden în acea perioadă. Gruparea acţionează într-o regiune de frontieră denumită « Tora-Bora Kurdistanului ». În 2001, gruparea număra aproximativ 600 de luptători, organizaţi tip gherilă, conduşi de « arabii afgani » care luptaseră în Afganistan. La sfîrşitul anului 2001, gruparea fuzionează din nou şi preia denumirea de Ansar Al-Islam, Partizanii Islamului. Organizaţia recurge la gherilă pentru a combate celelalte organizaţii tradiţionale din Kurdistan. Combatanţii se antrenează în tabăra de la Kurmal. La declanşarea ofensivei americane în Iraq, Ansar al-Islam conta pe mai mult de 600 de combatanţi arabi veniţi din Afganistan şi plasaţi sub conducerea lui Abou Mussab Al-Zarqawi. După ofensiva din 23 martie 2003, împotriva grupării, arabii afgani refac organizaţia în « triunghiul sunnit ». În mai 2004, Zarqawi a fondat, sub egida Tawhid wal Jihad, o veritabilă coaliţie de mişcări jihadiste, între care : Ansar Al-Islam, Ansar Al-Sunna, Jaish Mohammed, Al-Jama Salafiya, Jund Al-Islam. Conform unui studiu realizat de serviciile de informaţii iraqiene în 2004, gruparea se compune din 1500 de luptători de gherilă originari din Iraq şi din alte ţări musulmane. Armata americană evaluează numărul luptătorilor la 12.000 de islamişti, chiar 20.000 dacă se includ şi simpatizanţii. Zarqawi organizează cartierul general la Falujah, atacat în 5 aprilie 2004 de forţele americane. Tawhid wal Jihad atacă şi hărţuieşte trupele americane şi noua poliţie iraqiană, organizează ambuscade şi plasează IED-uri pe căile de comunicaţie cele mai circulate. Însă, luptei de gherilă tradiţională i se adaugă elemente de terorism pur care vin să amplifice de zeci de ori teroarea organizaţiei jihadiste. Zarqawi revendică mai multe atentate cu maşină capcană, răpiri, luări de ostatici, decapitări, acţiuni îndreptate în special împotriva forţelor coaliţiei sau a şiiţilor care colaborează cu « armata de ocupaţie ». Nu sînt iertate nici noile autorităţi « impuse de necredincioşi cu forţa armelor ». În octombrie 2004, statul major american îl făcea responsabil pe Zarqawi de moartea a 675 de iraqieni şi a 40 de străini, precum şi de mai mult de 2000 de răniţi. Zarqawi însuşi recunoaşte, în ianuarie 2004, într-o scrisoare, 25 de operaţiuni sinucigaşe. Deşi acţionează în Iraq, Zarqawi conduce o vastă reţea de « alimentare » cu fonduri şi mujahedini în întreaga Europă, în special în Germania, Italia, Spania şi Franţa.

Concluzie

Transformarea gherilei insurgente în gherilă teroristă are loc în condiţiile politico-economice şi militare prezentate la începutul acestui material. Într-o ţară ca Mexicul, unde violenţa statului este una moderată, EZLN aplică metode şi tehnici de luptă moderate. În zona Islamică, acolo unde violenţa a atins un anumit grad, răspunsul gherilelor este unul pe măsură. Cele două formaţiuni sînt total diferite şi din punct de vedere al componenţei, al organizării, al intereselor şi al modelelor comportamentale şi reprezintă două imagini ale aceluiaşi actor : GHERILA !