Primele ore din 2023. Armata rusă atacă teritoriul ukrainean cu rachete şi drone sinucigaşe. A trecut aproape un an de la declanşarea operaţiunii speciale ruse în Ukraina. Ce oroare, folosesc terminologia Kremlinului, “Operaţiune specială”… deontologii şi apologeţii “omului foarte nou”, care-l înlocuieşte astăzi pe “omul nou” al regimului comunist din România, se zvîrcolesc cuprinşi de entuziasmul revelaţiei unui nou “putinist”. Oricum ai da-o, războiul din Ukraina s-a declanşat în 2014! Nu mai reiau, pe moment, cronologia conflictului, cu anexări şi proclamări de republici. Pe cale de consecinţă, indiferent din ce unghi ideologic ai privi lucrurile, invazia cu trupe ruseşti a teritoriului ukrainean reprezintă o operaţiune specială. Este un fel de “Operaţiunea Anaconda”, derulată de NATO în sudul Afghanistanului împotriva talibanilor din sudul Provinciei Kandahar, în timpul invaziei occidentale din această ţară. Deci, în limbaj “NATO correct” aceasta este o Operaţiune specială. Ruşii, mai puţin atenţi la astfel de nuanţe – consideraţi mai grobieni, “orci”cum li se spune – au denumit din start “operaţiunea specială” drept “operaţiune specială”. Sigur, ar mai fi cîteva considerente juridice, legate de legislaţia internaţională, de ONU şi de Tratatul de la Minsk – document de care nimeni nu mai vrea să ştie nimic! – legislaţie aplicabilă, însă, într-un singur sens în ultimii 33 de ani, de la Vest spre Est! Nu vreau să încarc textul cu elemente concrete, nu e treaba mea.

Treaba mea este să-mi amintesc de un interviu excelent, publicat în Nr. 1/2022 al revistei “m”, cu un extraordinar profesor de intelligence, şi reputat istoric al serviciilor de informaţii, dr. Tiberiu TĂNASE, care a enunţat o propoziţie emblematică pentru tot ce înseamnă analiză de securitate a lumii în care trăim şi în care se distinge mai pregnant, pe moment, conflictul din Ukraina: “Serviciile de informaţii ruse se ocupă cu fabricarea de fake-news, serviciile democratice cu manipularea pozitivă”! Aţi înţeles, nu? Există minciuni bune şi minciuni rele! La fel cum există crime bune şi crime rele, războaie bune şi războaie rele… mă rog, un fel de Yin și Yang al adevărului. Un 1984 perpetuu! Sigur că pentru a putea creiona o analiză de securitate, fie ea şi empirică, ai nevoie de Yin-ul adevărat şi nu de cel pe care mintea ta l-ar dori existent şi interacţionabil.

Avem deja două noţiuni: “fake-news” şi “analiză de securitate”.

“Fake-news”-ul este regina de astăzi a ştirilor contemporane. Minciuna ridicată la rang de adevăr care preschimbă realitate şi, odată cu ea, conceptele, senzaţiile, perceptele şi credinţele umanităţii. S-au scris deja tone de cărţi, pe acest subiect, şi cîteva zeci de mii de articole. Există o publicaţie profesionistă, construită de doi amici de-ai mei, care se ocupă direct de contracararea fake-news-ului, sigur, beneficiind de fonduri substanţiale externe. Recent, publicaţia a lansat o antologie de fake-news-uri pe 2021. Extraordinar efortul lor de a identifica, extrage, expune şi combate minciuna, de cele mai multe ori, din amalgamul de informaţii. Cele mai multe astfel de fake-news-uri au legătură cu războiul din Ukraina, evident. Tipul de argumentaţie asumată împotriva fake-ului mi-a atras atenţia: … e un fake pentru că “în mintea lui Putin, războiul din Ukraina ar fi trebuit să se termine în cîteva zile… iniţial, intenţia lui era să… gîndul dictatorului era îndreptat spre…” şamd. Ups! De unde draku ştim noi, ziariştii, analiştii, comentatorii ce gîndeşte x sau y? Ce-i în mintea lui Putin? Ce gîndeşte el? Astfel de afirmaţii mă fac să cred că exerciţiul demasării fake-news-ului de astăzi este strîns legat de crearea unei noi realităţi în care, sper că am voie să mă întreb, dacă fake-news-ul tău este şi al meu? Dacă lumile noastre se construiesc din ce în ce mai separat – şi antagonic! -, sau ne nivelăm pentru un concept universal valabil. Război bun şi război rău. Terorism şi luptători pentzru libertate…

Analiza de securitate, musai să folosească Yin-ul cel adevărat! Ca să vedem cum stăm, în mod real! Despre cum îmbrăcăm această realitate, asta-i deja o altă discuţie, dar nu foarte îndepărtată de analiză. Ambele fac parte din “cultura de securitate” a unei naţii, care la noi lipseşte cu desăvîrşire, şi despre care mi-au vorbit profesorii mei – mulţumesc Cristian Barna! – . Despre cultura şi in-cultura de securitate am scris deseori. Dintr-o “diagnoză” a culturii de securitate, la diverse nivele de analiză, ies in evidenţă următoarele aspecte: 1) la nivelul decidenţilor politici: persistenţa unor confuzii conceptuale în discursurile referitoare la domeniul securităţii naţionale; preocupări scăzute în politicile de resurse umane ale partidelor politice pentru formarea unei culturi de securitate minimale pentru persoanele care ocupă sau urmează a ocupa diverse funcţii; slabe preocupări pentru formarea culturii de securitate (implicit cea de intelligence) a candidaţilor la funcţiile eligibile; politizarea excesivă a problemelor legate de securitatea naţională; preocupări scăzute pentru a proiecta şi implementa reformarea profundă a sistemului naţional de securitate. 2) societatea civilă şi elitele intelectuale: slabă implicare în fundamentarea ştiinţifică a politicilor de securitate naţională. 3) la nivelul percepţiei publice: viziune aproape paranoică faţă de “autorităţile informative”; atitudinea faţă de “autorităţile informative” funcţionează pe “principiul vinovăţiei”; perpetuarea inducerii unei atitudini de neîncredere faţă de “autorităţile informative” ale statului. 4) posibile efecte asupra instituţiilor cu atribuţii în domeniul intelligence-ului romanesc: crearea unor presiuni artificiale asupra angajaţilor din instituţiile cu atribuţii în domeniu; scăderea moralului ofiţerilor operativi; disiparea resurselor în acţiuni de prevenire şi explicare a diverselor „atacuri” mediatice. Avem de toate! Plus o corupţie fără precedent în aceste structuri! Poziţia geostrategică a României în spaţiul sud-est european, de ţară cu triplă frontieră, naţională, a NATO şi a Uniunii Europene, presupune ca politicile de securitate naţională să aibă ca obiectiv „apărarea şi promovarea intereselor vitale ale României, precum şi participarea activă a ţării noastre la asigurarea securităţii zonelor de interes NATO şi UE”. Din nefericire, diletantismul “decidenţilor politici” face ca avantajele de securitate ale ţării noastre să nu fie atuuri, ci pietre de moară în politica externă! Nu intru în detalii, pentru că acest text nu este despre trădătorii României!

Mai am o observaţie de făcut despre debutul acestei Operaţiuni Speciale. Potrivit observatorilor, Rusia a intrat în Ukraina cu un număr insuficient de militari şi cu tehnică veche. Fără să beneficiez de informaţii credibile din interiorul structurii militare ruse, pot doar să cred că: 1) numărul mic de militari şi slaba lor pregătire pot indica faptul că planificatorii ruşi au privit Operaţiunea Specială ca pe o operaţiune “poliţienească”, în limitele prevăzute de legislaţia internaţională menţionată în Tratatul de la Minsk, denunţat unilateral de preşedintele în funcţie al Ukrainei. 2) Operaţiunea Specială nu a fost considerată, iniţial, “simplă” prevăzîndu-se, probabil, un consum foarte mare de muniţii de toate tipurile şi armament. Despre Rusia se spune că se află pe un loc fruntaş în lume în ceea ce priveşte producţia de armament modern. Da, dar ca să alimentezi silozurile şi magaziile de muniţie pentru un astfel de armament, în condiţiile unei producţii industriale “la pace”, ai nevoie de nişte ani buni! Dacă, însă, ai arunca în luptă tehnică veche, de 50 de ani, beneficiezi de o producţie de muniţie mai mare cu cel puţin 40 de ani, deci, cantităţi mult mai mari şi mai importante.

Şi ar mai fi o observaţie pe care, vă rog să o consemnaţi între paranteze, deocamdată, după acest prim an de lupte. Ukraina a avut – şi are! – în prima linie, batalioanele naţionaliste care au creat “narativul” rusesc al nazismului lui Bandera reînviat. Dniper, Pravîi Sektor şi, nu în ultimul rînd, Azov s-au născut din Maidanul care n-a avut ca obiectiv central reluarea acordului de asociere la Uniunea Europeană, ci contestarea unei puteri oligarhice. În 2014 am asistat mai curînd la o revoluţie care a înlăturat întreaga ordine instituită, abolind de facto Constituţia! Adevărata forţă ”constituantă” s-a aflat pe Maidan, reprezentanţii aleşi ai Radei trecînd de partea insurecţiei pe măsură ce aceasta cîştiga tot mai multă autoritate. Parlamentul a votat, sub presiunea baricadelor, exproprierea fostului preşedinte Viktor Ianukovici, dezvăluind cu maximă claritate că ne aflam în faţa unei forţe revoluţionare care a destituit întreaga ordine legală. Preşedintele a acuzat o lovitură de stat, ceea ce avea sens şi care se trage în mod direct din propriul trecut istoric. Cunoscutul romancier ukrainian, Andrei Kurkov, spunea atunci, în cadrul unei conversaţii citate de Philosophie magazine: ”Prin arhitectura sa, Maidan-ul aminteşte de o tabără cazacă, una dintr-acelea care populau malurile Niprului între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea. E vorba de o fortăreaţă de lemn, înconjurată de baricade. În interiorul ei se duce o viaţă normală. Se găteşte şi se îndeplinesc tot felul de sarcini curente. Sînt statornicite posturi de pază care să anunţe ivirea inamicului. E ceva cu totul diferit de Revoluţia portocalie din 2004, regizată de politicieni în stilul unui show american. Aici e vorba mai curînd de tradiţia anarhistă a ţării, aceea a lui Mahno, ţinut la mare cinste!” Şi încurajată, aş completa eu, de Unchiul Sam, prin vocea Victoriei Nuland. Ups! Forţa constituantă a Maidanului o reprezentau urmaşii ideologici ai lui Stepan Bandera, grupați în formațiuni precum Sectorul de Dreapta – aflat acum la guvernare în coaliţie cu partidul lui Zelensky , Patrioții Ukrainei și Batalioanele de Apărare Teritorială, care au avut un rol esențial în lovitura de stat din februarie 2014. Sau, cum spuneam, renumitul Batalion Azov, născut în mai 2014 la Mariupol de Andriy Biletsky, un soldat cunoscut sub porecla de „Führerul Alb”, susținător al purității rasiale a națiunii ukrainene. Iată cum “naraţiunile fake” ruseşti au o cu totul altă faţă privite de la est la vest! Cert este că, în 2022 aceste batalioane au devenit o problemă serioasă pentru Zelensky şi conducerea de la Kiev care a hotărît săi transforme în eroi şi legende şi să-i lase să moară ucişi de ruşi la Mariupol. Practic, conducerea Ukrainei şi-a rezolvat o mare problemă internă cu ajutorul ruşilor.

La fel se întîmplă în tabăra cealaltă, unde Grupul Wagner aliat cu cecenii lui Kadîrov au devenit posibile pericole pentru conducerea de la Kremlin. Aşa se face că mercenarii Wagner duc lupte eroice în Estul Ukrainei… Luaţi, deocamdată, aceste paragrafe, doar în paranteză!

Revin. Aşa cum spunea profesorul meu, dr. Cristian Barna, “cultura de securitate reprezintă conştientizarea problemelor unui stat, implicarea activă în soluţionarea acestora şi sprijinirea demersurilor pe care instituţiile statului le desfăşoară în scopul prevenirii şi contracarării ameninţărilor la adresa securităţii naţionale. Sprijinindu-se pe un demers cognitiv, cultura de securitate este constituită dintr-un ansamblu de informaţii, atitudini, convingeri şi valori prin care individul se raportează la sistemul politic, militar şi economic, care caracterizează societatea. Cultura de securitate aceasta trebuie să constituie un reper de conduită, moral, educativ şi formativ. Însuşirea culturii de securitate de către cetăţeni este demonstrată de atitudinile şi comportamentele acestora faţă de securitatea naţională. Cultura de securitate are ca scop pregătirea cetăţenilor pentru a contribui la protejarea valorilor naţionale în faţa unor potenţiali adversari din perspectiva activităţii de intelligence.

Nevoia dezvoltării culturii de securitate şi a educării populaţiei în acest spirit derivă şi din diversificarea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi a modului de propagare a acestora”. Dacă mai citiţi o dată această definiţie veţi constata că: Ukraina a fost, este şi, probabil va rămîne, o ameninţare directă la securitatea naţională a României, într-o formă sau alta, şi populaţia ţării este ZERO absolut în materie de cultură de securitate, concept pe care noi, ca ţară, ne-am angajat să-l promovăm odată cu aderarea noastră la NATO! În aceste condiţii, în orice formă am prezenta-o opiniei publice, naraţiunea legată de securitate are nevoie de realitatea din teren. Apoi, hotărîm dacă va fi “fake-news” sau “manipulare pozitivă”!

În ultimii 33 de ani, starea fostului spaţiu sovietic a fost marcat de o concurenţă intensă între Rusia
şi Occident pentru creşterea influenţei printre fostele republici sovietice. Fără îndoială, această
concurenţă s-a manifestat în mod diferit în fiecare din fostele republici ale Uniunii Sovietice. Vezi Republica Moldova şi Ukraina! Cu toate acestea, astăzi există trei mari categorii în care fostele republici sovietice pot fi grupate: cele de orientare pro-rusă, cele de orientare pro-occidentală (ţări care sînt membre ale Uniunii Europene şi NATO şi ţările care doresc să adere la blocurile de Vest) şi grupul celor care preferă să evite aliniere cu oricare dintre acestea. Vechea şi noua ordine mondială agonizează în jurul aroganţei Federaţiei Ruse ca urmare a crizei din Ukraina.

Dacă sîntem corecţi, recunoaştem că pentru menţinerea imaginii de „învingător” al Războiului Rece
lumea occidentală a avut tendinţa de a trata Rusia, în ultimele decenii, cu superioritate arogantă, ca partener ”de mîna a doua”, aplicîndu-i un fel de politică de tip Versailles (cum ar fi cea aplicată Germaniei învinse după primul război mondial). Auto-proclamarea ca „învingător” pare să fi determinat SUA să procedeze la extinderea reţelei sale de aliaţi către graniţele Rusiei, ceea ce, în mod
evident, în ochii liderilor de la Kremlin, în special cei ai lui Vladimir Putin, a fost percepută
ca o ameninţare. În plus, avînd în vedere experienţa sa istorică solidă şi mîndria naţională,
Rusia nu este o ţară gata să accepte statutul de „învins” în rivalitate directă cu Statelor Unite.

În ciuda retoricii conciliante, SUA, afişînd un aer de superioritate arogantă, este văzută la
Moscova ca o ameninţare atît pentru Rusia, cît şi pentru întreaga lume, mai ales că din 2000 pînă în 2005, SUA a sprijinit o serie de transformări ”democratice”, care au dus la cosmetizarea regimurilor politice în Ukraina, Georgia, Kârgâzstan şi Serbia prin aşa numitele ”revoluţii colorate” – Colour Revolutions. Aceste revoluţii sînt parte integrantă a politicii SUA de promovare a democraţiei, larg promovată şi susţinută de Democraţii aflaţi în siajul miliardarului iudeo-maghiar George Soros! Bazîndu-se pe factorii interni identificaţi de fundaţiile “societăţii deschise”- ca sărăcia şi corupţia – Occidentul a recurs la mecanismele sale standard: sprijin financiar şi militar, de propagandă mass-media, de finanţare a grupurilor societăţii civile, precum şi de consiliere a liderilor opoziţiei locale etc. Această politică este privită în Rusia ca o încercare de instalare a unor lideri politici pro-occidentali, care vizează izolarea Rusia şi chiar blocarea influenţei acesteia în era post-sovietică. Vezi doar exemplul recent în care Klaus Iohannis recunoaşte că a sprijinit financiar, cu cîteva sute de mii de euro, opoziţia din Belarus care dorea răsturnarea de la putere a preşedintelui Lukaşenko…

Neapărat trebuie spus că printre alte cauze de referinţă ale actualei crize din Ukraina, ruşii cred că se regăseşte bombardarea Yugoslaviei în 1999, – fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU şi
sprijinul unilateral al Vestului acordat independenţei Kosovo. Ceea ce contează este faptul că
pentru Rusia, declaraţia de independenţă a Kosovo a devenit ”lovitura fatală” pentru Acordurile de la Helsinki, referitoare la principiul integrităţii teritoriale în Europa. Este principala referinţă, la care Vestul recurge, atunci cînd acuză Rusia de „anexare” a Crimeei şi celor patru noi republici din sudul Ukrainei. Într-o viitoare negociere de pace, „returnarea” Crimeei, Doneţk-ului, Lugansk-ului, Herson-ului şi Zaporojie, la Rusia, este ilegală în aceeaşi măsură în care este ilegală şi independenţa Kosovo. Prin urmare, în “Cazul Ukraina” atît Occidentul, cît şi Rusia au pierdut apelul la morală şi la limbajul normelor internaţionale!

Angajamentele nu mai au nici o valoare. În 1996, la scurt timp după dezintegrarea Uniunii Sovietice, Bill Clinton a încălcat un angajament clar făcut de predecesorul său, faţă de extinderea NATO, şi astfel, Alianţa a ajuns la graniţele Rusiei… În 2004, odată cu includerea celor trei republici baltice, NATO s-a extins din nou ajungînd aproape de suburbiile din Sankt-Petersburg. Astfel, pe ”tabla de şah” americană, Ukraina a rămas cel mai important punct strategic, cheia limitării accesului Rusiei la Marea Neagră şi a potenţialului său geostrategic în sud. Obsesiile Washingtonului au condus la politici care rezonează cu foşti parteneri ai Rusiei la Varşovia, Tallin sau Bucureşti, ceea ce s-a dovedit a fi, în cele din urmă, în detrimentul securităţii atît a Europei, cît şi a Statelor Unite. De asemenea, jocul geopolitic din Ukraina rezonează cu mulţi est-europeni care au propriile lor percepţii anti-ruseşti născute dintr-o istorie mult prea recentă. În acest context, pot înţelege, chiar dacă nu sînt de acord cu acest lucru, de ce spre exemplu, locuitorii din vestul Ukrainei, Polonia sau Letonia au o percepţie psihologică acută asupra Rusiei ca inamic. Nu pot înţelege, însă, de ce America şi Europa de Vest alimentează excesiv obsesiile acestora, în detrimentul păcii pe termen lung.

Pe de altă parte, constructul narativ occidental se referă la „poporul Ukrainean” ca la o “naţiune
unitară”, deşi nu există nici o naţiune ukraineană unitară! Cine nu crede, să meargă în vizită la Lvov, Harkov, Cernăuţi, Odessa şi Mariupol. Decalajul lingvistic dintre estul şi vestul Ukrainei reflectă o diviziune culturală şi emoţională fundamentală, nu doar o diferenţă de opinie cu privire la problema integrării occidentale sau rămînerii în sfera de influenţă a Rusiei. Jumătate din Ukraina este pro-
europeană şi vorbeşte Ukraineana şi o minoritate foarte importantă este pro-rusă şi vorbeşte
limba rusă! În Est! Guvernul actual îl continuă pe cel instalat ca urmare a revoltei de pe străzile Kievului împotriva guvernului ales anterior. Occidentul a vorbit mult de legalitate. Legalitatea guvernului Poroşenko nu există fără mari semne de întrebare! Astfel, Ukraina rămîne o ţară divizată, de teritoriu şi de populaţie, mai mult decît ar putea fi omogenizată de un război civil. Ultranaţionaliştii din vest, marcaţi de o ură viscerală faţă de Rusia, nu pot spera să–i subjuge pe pro-ruşii din est şi să-i convertească la imaginea unei „Ukraine unite”, cum au încercat batalioanele ultranaţionaliste în ultimii şase ani, aşa cum pro-ruşii din est nu-i vor putea converti pe ukrainenii occidentali la paradigma unei Moscove-prietenoase…

Pentru principalele puteri ale Uniunii Europene, situaţia Ukrainei reprezintă o problemă văzută strict prin prisma unui joc geopolitic cu sumă nulă. Pentru Statele Unite ale Americii Ukraina a fost întotdeauna un vierme util în spaţiul rus. Pentru Rusia, însă, ca şi pentru suporterii ei din estul şi sudul Ukrainei, viitorul statut al Mării Negre şi a bazinului industrial de est este o problemă existenţială!
Aceasta atitudine necesită o mare responsabilitate din partea Uniunii Europene, şi a SUA. Nu există nici un refugiu în Uniunea Europeană pentru Ukraina sau Republica Moldova! De asemena, ukrainienilor ar trebui să li se spună că în actualele condiţii Ukraina unită nu va putea să devină parte a NATO. Sau, mai mult! Partenerii Occidentali ai Ukrainei ar trebui să-i convingă pe cetăţenii de orice orientare că este bine şi firesc să plătească impozite mari pe casă şi pe maşină! Mă îndoiesc de succesul unui astfel de demers!

În prezent, Putin nu are o ieșire elegantă din această situație. Pentru el, miza pare să fie totul sau nimic. În acest context, credeţi că este o idee bună să îi spui unui tip care deține controlul a 6.200 de focoase nucleare și despre care pseudo-elitele noastre spun că este „nebun”, că vrei să îl UCIZI? Asta este semnificația apelurilor lui Joe Biden și Volodimir Zelenski la o „schimbare de regim” în Rusia! Ar face parte dintr-un “război bun”? Un element al așa-numitei Doctrine a Războiului Drept (Războiul bun!) este că, pentru a fi considerată MORALĂ, o acțiune militară este necesar să facă mai mult bine decît rău. Să ne aducem aminte că președintele John F. Kennedy a avut o atitudine fermă în timpul crizei rachetelor cubaneze, instituind o blocadă navală asupra Cubei după ce URSS a amplasat baze de rachete pe insulă. JFK a adoptat această linie dură pentru că era vorba de vecinătatea SUA și nu poți da înapoi lîngă gardul tău fără a pierde o cantitate uriașă de credibilitate pe scena mondială. La fel se petrece și cu Rusia: Ukraina este Cuba sa! Iar, faptul că Moscova ar pierde prea mult din prestigiul său la scară mondială este – alături de grija lui Putin pentru propria viață – un bun motiv pentru care Rusia nu va da înapoi în Ukraina! Perspectiva de aderare a Ukrainei la NATO rămîne pentru Rusia o linie roşie extrem de tuşată. NATO a fost creat pentru a contracara URSS, iar globaliștii pseudo-elitei au extins NATO pînă la frontierele Rusiei… Deși secretarul de stat James Baker i-a dat asigurări liderului sovietic Mihail Gorbaciov în 1990 că NATO nu se va extinde „nici măcar cu un inch spre est”, la granițele Rusiei se află acum patru membri NATO: Polonia, Letonia, Lituania și Estonia.

Conflictul din Ukraina este departe de a fi ajuns la final. În căutarea soluţiilor posibile de rezolvare atît Federaţia Rusă, cît şi Occidentul, trebuie să se renunţe la acuzele reciproce de genul ”Rusia a provocat acest conflict” sau ”Occidentul poartă întreaga responsabilitate”, deşi, prin perspectiva adevărului, NATO s-a apropiat, oarecum imprudent de graniţele Rusiei! Această imprudenţă a creeat realitatea de astăzi, o realitate la care Rusia nu va renunţa niciodată. 2023? Mai puţină aroganţă, mai multă raţiune. De ambele părţi!