A ieșit de sub tipar, la Editura m-books, volumul “Mercenarii nu mor niciodată…”, scris de jurnalistul Mario BALINT.
Cartea este o istorie succintă a războaielor moderne văzute prin prisma războinicilor privați. “Sînt conștient că titlul va atrage criticile lucrătorilor din industrie care în ultimii 30 de ani încearcă să scape de apelativul de mercenari. Numai că, cititorul român nu este dispus și nu are răbdarea necesară detaliilor tehnice și speculațiilor de limbaj. I-am numit generic mercenari pe toți acei mînuitori ai armelor care nu se află în misiuni sub drapelul unui stat anume sau a unei organizații internaționale”, spune autorul.
„Pe de altă parte, cartea este scrisă prin prisma unui observator european. Pînă la izbucnirea celui de-al doilea Război din Golf, în 2003, industria de securitate și militară privată în Europa era slab spre deloc reprezentată. Marea Britanie și Statele Unite dețineau, într-un fel, monopolul acestei industrii, beneficiind și de o forță de muncă specifică, înalt calificată prin natura belicoasă a celor două națiuni. Europa continentală și Uniunea Europeană a cam pierdut startul în ceea ce privește competiția, nu doar economică, din această industrie. Și atunci, a făcut ce știa cel mai bine birocrația de la Bruxell, aplicînd aceleași metode, la fel ca în alte domenii în care Europa nu performează: a instituit o sumedenie de reglementări, mai mult sau mai puțin necesare, o sumedenie de avize și standarde care să dea impresia forței acestei industrii și să ascundă în spatele limbajului neputințele și întîrzierea în competiția globală. Europa vorbește despre Industria de Securitate Privată, care nu este angrenată, oficial, în confruntări militare, în timp ce anglo-saxonii pun accentul pe Industria Militară Privată, pe servicii militare private. Care, în comparație cu Marea Britanie sau Statele Unite sînt doar o palidă umbră. Mutarea accentului european de pe profesioniștii privați pe reglementări și norme de competențe se datorează și diferenței de pregătire militară între armatele anglo-saxone și cele europene. Nu e cazul să intru în detalii! Mai puține atestate și birocrație duc la o plajă mai mare de recrutare și la o selecție naturală care generează performanță.
În acești ani, Europa și industria ei de securitate privată va trebui să concureze nu doar cu lumea anglo-saxonă, ci și cu PMC-urile asiatice, tot mai prezente pe piețele globale.
În altă ordine de idei, această carte reprezibtă angajamentul meu, personal de a demonta edificiul ipocriziei și a încerca să provoc mai multă responsabilitate față de lucrătorii din această industrie, într-o eră în care adevărul este prea adesea o victimă a intereselor cinice. Lucrarea reprezintă un demers pentru acceptarea industriei mercenariatului. Este o acceptare pe trei paliere.
În primul rînd, din partea oficialilor politici și militari. Este timpul să recunoască faptul că în ziua de azi, războaiele moderne nu pot fi purtate fără contribuția și implicarea companiilor private, la toate nivelele tactice. Este nevoie de o recunoaștere totală, nu cu jumătate de gură, inclusiv atunci cînd se proiectează bugetele de apărare ale țării (Armată, Ordine Publică, SRI, SIE).
În al doilea rînd, societatea civilă occidentală -dar nu numai!- trebuie să accepte că nu mai este dispusă să lupte în războaiele moderne, care nu-i mai periclitează direct existența. Omul modern adoră să se războiască din fața televizorului, din spatele tastaturii, din confortul căminului. Cineva, trebuie să o facă pentru el și în numele lui. Iar Contractorii reprezintă soluția existentă deja. Trebuie doar acceptată și recunoscută.
Pe de altă parte, mass-media se află, din 22 aprilie 1999, în era în care deține statutul de combatant. Și acest lucru trebuie recunoscut de industria media și adys la cunoștința opiniei publice. Unii jurnaliști, de război, o fac. Prin demersurile lor împotriva ipocriziei odioase a unui complex industrial narativ care se cutremură de îndrăzneala disidenței.
În al treilea rînd, INDUSTRIA PSMC, trebuie să-și accepte și să-și întărească statutul. Prin profesionalizare, la toate nivelurile, inclusiv în domeniul salarizării, în interiorul național, și prin acceptarea faptului că întotdeauna va exista un segment care va avea legături nefirești cu decidenții politici pentru misiuni ilegale și imorale în afara teritoriului național”.
Indiferent cum se numesc în decursul istoriei, mercenarii nu mor niciodată. Astăzi, ei sînt mai vii ca oricînd în istoria contemporană, iar contribuția lor, mai importantă ca oricînd în războiul modern. Trebuie doar să vedem și să acceptăm ceea ce vedem!