www. Infoclima.ro  Dr. Aritina Haliuc

Cercetatător postdoctoral (Environnements et Paléoenvironnements Océaniques et Continentaux), Universitatea din Bordeaux, Franța. Domenii de cercetare: Paleoclimatologie, Climatologie istorică, Schimbările climatice și impactul acestora asupra mediului și societății.

Mica Eră Glaciară a fost un fenomen de iarnă cu temperaturi foarte scăzute în timp ce verile au fost calde și uscate (sezonalitate ridicată). Chiar dacă suntem într-o perioadă de încălzire, e important să ne uităm la perioadele reci din trecut, pentru că ne oferă un analog pentru a înțelege variabilitatea climatică, dar și relația dintre climă și societate. Ce putem învăța de la trecut este migrarea din mediile vulnerabile, ajutor și suport pentru comunitățile vulnerabile precum și adaptarea la noile realități. Acesta ne arată că schimbările climatice din ultimele secole au consecințe profunde asupra civilizației și că nu ne ajută să le ignorăm. 

Când a început Mica Eră Glaciară?

Mica Era Glaciară (Little Ice Age, LIA) a avut loc în urmă cu aproximativ 800 de ani și a fost cea mai rece perioadă din ultimii 12.000 de ani din Emisfera Nordică. În Emisfera Sudică, Mica Era Glaciară a început cu două secole mai târziu. Intervalul cuprins între secolele 1600-1700 este singurul interval rece observat la nivel global, documentat atât în Emisfera Nordică cât și în cea Sudică. În această perioadă, temperaturile au scăzut cu aproximativ 1-2°C și a avut consecințe în special, în Europa, cu scăderea recoltelor, foamete și pandemii ducând la moartea a milioane de oameni. Mica Eră Glaciară a fost un fenomen de iarnă cu temperaturi foarte scăzute în timp ce verile au fost calde și uscate (sezonalitate ridicată).

Termenul Little Ice Age (LIA, Mica Eră Glaciară) a fost introdus în 1939 de François E. Matthes în relatarea sa despre evoluția ghețarilor din Sierra Nevada, Statele Unite. Această răcire a fost cauzată de scăderea radiației solare atribuită modificărilor în orbita Pământului. Termenul a început să fie folosit la scară largă după publicațiile lui Grove în 1988 și 2004 care arată că în ceastă perioadă ghețarii au avansat în mai multe masive montane din Emisfera Nordică. Începând cu mijlocul secolului al XX-lea, numeroase studii și modelări matematice au adus evidențe despre această perioadă iar termenul a fost acceptat de comunitatea științifică ca reprezentând faze reci multi-seculare ce au afecta Emisfera Nordică. Primele măsurători instrumentale au început în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea deci începând cu acea perioadă sunt disponibile date la rezoluție foarte bună.

Pentru a obține informații pentru perioade de timp mai lungi, folosim indicatori (martori tăcuți) care înregistrează modificări de climă (temperatură, precipitații, vânt) cum sunt documentele scrise (cronici, registre), sedimentele, speleotemele, inelele de creștere a arborilor. Începând din secolul al XIV-lea, temperaturile au început să scadă cu 1-2°C, urmând ierni foarte reci ce au dus la înghețarea râurilor și a zonelor costiere. Această răcire a dus la o criză în toată Europa determinată de încetarea comerțului și a comunicațiilor, scăderea producției agricole alimentând revolte, războaie și ciumă/pesta.

În Europa se remarcă patru episoade foarte reci și anume 1460, 1600, 1690, 1825. În jurul anului 1270, se  observă trecerea de la un regim climatic stabil către o perioadă marcată de instabilitate/variabilitate ridicată, de la un an la altul, atât la nivelul temperaturilor cât și la nivelul precipitațiilor. Această instabilitate este vizibilă în arhivele naturale din Europa nordică care arată fluctuații de la un an la altul al temperaturii apei Oceanului Atlantic. Spre exemplu, perioada 1315-1318 a fost caracterizată de condiții umede, reci în Europa nordică corespunzând cu Marea Foamete.

În Europa centrală și vestică, primele două decade ale secolului al XVI-lea au fost marcate de ierni severe urmate de o perioada mai caldă (1520-1560) pe întreg continentul. În acest interval, mijlocul anilor 1500, iernile severe au lipsit iar temperaturile de primăvară, vară și toamnă au fost comparabile cu cele din secolului al XX-lea. Aceste condiții au fost favorabile pentru agricultură și creșterea populație. Anul 1540 a fost cel mai cald și uscat an din intervalul 1500-2000. În jurul anul 1570, temperaturile de vară dar și cele de toamnă și primăvară au scăzut considerabil determinând o criză umanitară severă în toată Europa. În perioada 1570-1600 temperaturile din timpul verii au fost cu 0.8°C mai scăzute comparativ cu intervalul 1961-1990. În aceată perioadă ghețarii au avansat, ghețarul Grindelwald din Alpii elvețieni a înaintat cu aproximativ 1 km distrugând pădurea și fermele aflate în calea sa. În Scandinavia, se remarcă sfârșitul secolului al XVI începutul secolului al XVII cu veri foarte reci, Europa vestică și centrală prezintă același trend climatic cu excepția iernilor care au fost mai reci în Europa centrală comparativ cu temperaturile din centrul Angliei. Spre exemplu, în perioada 1500-1800 în Europa centrală temperaturile din timpul iernii și toamnei au fost cu 1.1°C și respectiv 0.6°C mai reci decât perioada 1961-1990. În zona mediteraneană, în special în Pirinei (Spania) dar și în Apenini (Italia și Slovenia), LIA este marcată de extinderea ghețarilor.

În perioada 1600-1700, iernile au fost cu aproximativ 1°C mai reci comparativ cu 1961-1990 dar în jurul anul 1680-1700 temepraturile din perioada primăverii și a verii scad cu aproximativ 0.8°C comparativ cy 1961-1990. Între 1700 și 1800, temperaturile de iarnă scad cu aproximativ 0.9°C dar temperaturile extreme din timpul verii nu sunt frecvente. După cum arată un studiu din 2005 analizând peste 169 de ghețari, extinderea maximă a ghețarilor a avut loc în jurul anului 1800. 

Impactul Micii Ere Glaciare asupra societății

Înainte de revoluția Industrială societățile erau predominant agrare. Nu există o relație directă între temperaturile scăzute și impactul asupra societății dar indirect, societatea depinde de agricultură și creșterea animalelor iar acestea din urmă depind de climă/vreme. Spre exemplu, înghețul timpuriu sau târziu afectează calitatea și cantitatea hranei și duc la creșterea prețurilor alimentelor. În vremurile mai îndepărtate, prețurile crescute ale alimentelor de bază și lipsa hranei pentru creșterea animalelor a dus la numeroase revolte dar și la extinderea bolilor infecțioase pe fond de malnutriție.

Dar să ne uităm la Europa, partea centrală, estică și vestică a continentului sunt vulnerabile în special la temperaturile scăzute din sezonul de însămânțare și cel de creștere a plantelor (primăvară-vară) dar și la excesul de precipitații din toamnă. Dacă primăvara este foarte rece, atunci producția de grâu și cantitatea de nutreț va fi foarte scăzută determinând scăderea producției produselor animale de bază (lapte, carne etc.).

Dacă verile sunt reci și umede atunci producția (și calitatea) de cereale și produsele obținute din acestea (făină etc) sunt puternic afectate, pe deasupra acestea devin vulnerabile la mucegai și alte boli specifice grânelor împiedicând stocarea lor peste iarnă. Spre exemplu, în Scandinavia, temperaturile scăzute din vara anului 1601, considerată una din cele mai reci veri ale ultimelor două milenii, a avut efecte devastatoare asupra agriculturii din regiune. Mai mult, dacă treieratul grânelor are loc într-o perioadă umedă acesta își pierde din proprietățile nutritive și  implicit afectează și calitatea produselor animale. Temperaturile scăzute de la începutul toamnei afectează strugurii și calitatea vinului și scurtează perioada pentru pășunat. De asemenea, acestea întârzie semănatul și fixarea elementelor nutritive în sol cu efecte asupra semănăturilor din anul următor.

Din ce cauze s-a întâmplat Mica Eră Glaciară?

Cauzele principale ale Micii Ere Glaciare nu sunt foarte clare, dar se pare că este vorba de o combinația între numeroasele erupții vulcanice care au avut loc în acea perioadă și reducerea activității/petelor solare (grand solar minima) care afectează distribuția energiei solare la suprafața terestră, circulația atmosferică și oceanică și implicit temperaturile. În acest interval au avut loc numeroase erupții vulcanice printre care cele mai cunoscute sunt cele din Indonesia, vulcanul Samalas (1257), Ecuador vulcanul Quilotoa (1280) și Mexic, vulcanul El Chichon (1360). Erupțiile vulcanice injectează în atmosferă (stratosferă este partea superioară  atmosferei cuprinsă între 10 și 50 km) cantități uriașe de sulfați și dioxid de carbon care reflectă în spațiu radiațiile solare (nu permit pătrundrea lor pe suprafața terestră) și reduc astfel temperatura medie globală. Erupțiile vulcanice determină reducea temperaturii medii globale, spre exemplu erupția recentă a vulcanului Pinatubo (Filipine) a determinat scăderea temperaturilor medii globale cu 0.5°C.

Deși o singură erupție vulcanică afectează clima doar pentru câțiva ani, dacă erupțiile vulcanice au loc pe parcursul mai multor ani efectele sunt cumulate determinând modificări în circulația oceanică și implicit în climă. Studiile publicate recent ne arată că această răcire a fost cauzată de creșterea exportului de apă proaspătă rezultată din topirea ghețarilor din zona artică, fenomen ca a dus la răcirea apelor Atlanticului de Nord și a temperaturilor (oceanul joacă un rol foarte important pentru climă, AMOC transportă apele tropicale către zona arctică și asigură un echilibru, dacă mai multă apă proaspătă intră în oceanul Atlantic, atunci salinitatea acestuia scade iar AMOC intră în colaps, transportul de apă se reduce iar temperaturile scad).

Activitatea soarelui este legată de cantitatea de radiație solară care ajunge pe suprafața terestră; soarele are un ciclu de activitate de 11 ani cu un maximum, urmat de un minim și tot așa. În perioada Micii Ere Glaciare, au avut loc patru perioade cu minim în activitatea solară: minima Wolf 1280-1350, minima Sporer 1460-1550, Maunder 1715-1745 (acest minim este cunoscut sub numele de Minimul Maunder, denumită după astronomul britanic E.W. Maunder care a descoperit inactivitatea solară din acea perioadă), Dalton 1790-1820. Aceste perioade cu minime in activitatea solară determină o scădere a temperaturii globale cu aproximativ 0.3° C.

Cum a fost în România?

Arhivele naturale (inelele de creștere a arborilor, sedimente, speleoteme) și documentele scrise din România ne arată că începând cu 1250 este caracterizată de condiții reci și uscate, dar cu mare variabilitate hidroclimatică. Veri uscate și calde caracterizează intervalul 1250 – 1550 urmat de ierni reci între 1550 -1750. Reconstituirea de temperatură realizată pe inele de creștere a arborilor din nordul României (munții Călimani) arată temperaturi scăzute, răcire în intervalul cuprins între 1370 și 1620 și între 1820-1840. Martorii geochimici din mlaștina Șureanu (munții Șureanu) ne arată că perioada Micii Ere Glaciare a fost complexă, mai degrabă un tripartit și nu o singură perioadă, astfel: un interval de debut mai umed 1400-1575, un interval uscat între 1575-1725 si o fază umedă între 1725-1980. Fază umedă de la sfârșitul acestei perioade, cuprins între 1725 și 1980 a fost identificat și în peștera Măgurici în timp ce în nord-vest se observă o creștere a frecvenței inundațiilor. Astfel de alternanțe între perioade umede și perioade uscate au fost identificate și în turbăria Mohoș, peștera Cloșani, Zidită, mlaștina Tăul Muced.

O altă sursă de informații cu privire la Mica Eră Glaciară este reprezentată de cronicile și relatările călătorilor străini în vizitele lor în Țările Românești (Moldova, Valahia și Transilvania). Cronicile din Moldova și Valahia nu prezintă informații directe despre vreme/climă, ci oferă informații despre evenimentele istorice și se referă mai degrabă la plata tributului către turci, polonezi, unguri etc., conflicte dintre boieri etc., dar conțin și detalii despre condițiile climatice mai ales dacă acestea au dus la conflicte. Notele călătorilor străini, în special diplomați italieni, polonezi, dar și misionari conțin relatări clare despre vremea de la acea vreme în locurile prin care aceștia au călătorit.  Evidențele documentare arată că în timpul LIA, frecvența evenimentelor de îngheț pe Dunăre a fost foarte ridicată comparativ cu Perioada Medievală Caldă, fiind corelate cu temperaturile foarte scăzute de iarnă. Unele evenimente de îngheț au fost extreme, cum sunt cele din iarna 1621, 1669, 1755, 1779, 1823 și au afectat regiune mai extinse, coasta Mării Negre și strâmtoarea Bosfor.

Ce e diferit acum?

Astăzi, temperaturile medii globale cresc într-un ritm accelerat, atingând peste 1.5 C față de perioada industrială, cu evenimente extreme dar cu tendință pozitivă comparativ cu Mica Era Glaciară. Studiile ne arată că aceste evenimente extreme sunt mai frecvente când temperaturile se schimbă rapid și ne arată că este nevoie de un efort comun pentru a limita efectele schimbărilor climatice. Cert este faptul că acțiunile de limitare impuse de guverne pentru a reduce efectul gazelor cu efect de seră și nu numai, nu vor avea efecte imediate. Din aceste motive, comunitățile trebuie să se adapteze la o lume mai caldă și la condiții de viață mai puțin prietenoase. Ce putem învăța de la trecut este migrarea din mediile vulnerabile, ajutor și suport pentru comunitățile vulnerabile, stabilirea rețelelor comerciale diverse, adaptarea la noile realități (și nu ignorarea lor). 

Trecutul ne arată că schimbările climatice din ultimele secole au consecințe profunde asupra civilizației. Comparativ cu perioada Micii Erei Glaciare, acum avem posibilitatea să ne uităm în trecut și să învățăm despre modul în care oamenii au răspuns la schimbările climatice.