Manualele de istorie îl prezintă pe Mihai Viteazu ca fiind artizanul primei uniri a provinciilor româneşti, în anul 1600. Importanţa acţiunilor sale a fost pusă în valoare prin intermediul operelor literare ale paşoptiştilor, dintre care se remarcă „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” a lui Nicolae Bălcescu. Documentele istorice ne dovedesc, însă, că lucrurile nu au stat chiar aşa, scrie revista DESCOPERĂ.

Potrivit documentelor, spaniolul Giovanni Battista Castaldo (1493-1563) este primul care a unificat principatele româneşti!

Cariera lui a fost una impresionantă, remarcîndu-se prin calităţile sale ostăşeşti, în armata împăratului romano-german Carol Quintul. Castaldo urcă rapid în ierarhia militară, obţinînd, în anul 1546, gradul de general. În 1551, spaniolul a primit misiunea de a conduce trupele austriece în lupta antiotomană din Transilvania. În tot acest timp, majoritatea trupelor turceşti erau concentrate în Orient, cele din Ardeal putînd fi uşor de învins. Generalul Castaldo devine, astfel, conducătorul de facto al Transilvaniei, pentru o perioadă de 5 ani.

Alături de Castaldo au luptat trupe de mercenari din Banat, spaţiu cunoscut în acea perioadă în cancelariile din Apus sub denumirea de ŢINUTUL CONDOTIERILOR DIN EST.

În tot acest timp, Castaldo se implică în toate sferele de conducere ale Principatului, de la administraţie şi armată, pînă la domeniul politic. Astfel, noul conducător al Transilvaniei reuşeşte să îi înlăture de pe tron pe domnitorul Moldovei, Ştefan Rareş, şi pe cel al Ţării Româneşti, Mircea Ciobanul. În locul acestora au fost numiţi apropiaţi ai generalului, care aveau, practic, rolul unor vasali aflaţi în slujba împăratului habsburgic.

Putem spune că aceasta a fost prima unire a provinciilor în care populaţia românească era majoritară. Ea l-a avut ca protagonist pe Giovanni Castaldo, care, cu această ocazie, îşi atribuie titlul de „Restituor Daciae” („Unificatorul Daciei”). Mai mult decît atît, din această perioadă datează medalii, care prezintă, pe revers, următorul text în limba latină: „Captis Subactis Fusisque Regibus Navarae Daciae Et Olim Persarum Turcarum Duce” („Regatele Navarrei şi Daciei, aflate sub stăpînire turcească, au fost cucerite, subjugate şi înfrînte”).

În anul 1556, Castaldo este nevoit să părăsească Transilvania, pierzând puterea asupra teritoriilor cucerite în urmă cu doar 5 ani.

În anul 1595, Principele Transilvaniei, Sigismund Bathory (1572-1613), încheie un tratat la Praga, cu împăratul Rudolf al II-lea. Prin intermediul acestui document, Bathory dorea să fie numit „Principe al Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti”. Primeşte această titulatură, însă, sub o altă denumire şi anume cea de „Principe Imperial”. Bathory acţionează pentru a-şi pune în aplicare planul de aservire a Moldovei şi Ţării Româneşti. Într-o primă fază, reuşeşte să-l înlăture de la conducere pe domnitorul moldovean Aron Vodă, dînd ordin ca acesta să fie otrăvit. Teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru intra, practic, sub stăpînirea Principelui transilvănean. În acelaşi an, 1595, o delegaţie a boierilor munteni, condusă de mitropoiltul Eftimie, pleacă spre Alba Iulia, din ordinul lui Mihai Viteazu. Intenţia domnitorului Ţării Româneşti era de a obţine sprijinul lui Sigismund Bathory în lupta antiotomană. Este semnat atunci un tratat de alianţă cu Transilvania, care acorda muntenilor ajutorul cerut, însă cu o condiţie: Ţara Românească să depună jurămînt de vasalitate faţă de Sfântul Imperiu Romano-German, reprezentat prin Sigismund Bathory. Principele Transilvaniei devenea, astfel, conducătorul de facto al Ţării Româneşti, în timp ce Mihai Viteazul trebuia să se mulţumească cu rolul de locţiitor al tronului.

Prin urmare, Bathory reuşeşte să aducă sub stăpînirea lui atît Transilvania, cît şi Moldova şi Ţara Românească, atribuindu-şi acum titlul de „Serenissim principe al Transilvaniei, Valahiei şi Moldovei”.